Ecranizarea: Marea nenorocire care a lovit proza Surorilor Brönte

Marea nenorocire care a lovit, în lumea modernă, proza Surorilor Brönte se numește ecranizarea romanelor, poreclită uneori După…, deși regizorul a rescris personajele și evenimentele, zicîndu-și că el, trăitor în vremurile camerei de luat vederi, e net superior, prin serviciile de care beneficiază, amărîtelor surori, obligate să scrie cu creionul și pe bucăți mici de hîrtie, ca să nu le coste prea mult. Cel puțin asta e concluzia trasă de mine după ce am văzut trei ecranizări după romanul lui Emily Brönte, La răscruce de vînturi.

Mult timp dintre surorile Brönte, Charlotte, o bună manageră a scrisului propriu, un fel de Gabriel Liiceanu al epocii industrializării din Anglia, a trecut drept cea mai mare prozatoare și cea mai interesantă. Indiscutabil, Jane Eyre respiră o surprinzătoare modernitate, fie și prin folosirea perspectivei subiective, devenite mult mai tîrziu, peste un secol, instrument adorat al prozei moderne, întemeiate de Proust. Emily Brönte ,cu al său La răscruce de vînturi, a rămas în umbră. Lectura de azi a romanului șochează. E un text scris de o dilie, de o scriitoare apucată de viziuni, lovită de fantasme, care crede în stafii, dar mai ales care pleacă de la premisa shakespereană a abisurilor psihologice. N-am citit pînă acum La răscruce de vînturi, cum n-am citit nimic pînă acum din surorile Brönte, influențat de prejudecata că e vorba de o literatură pentru coafeze, varianta Frumușicăi de la începutul secolului al XIX-lea.

După Jane Eyre, m-am apucat de La răscruce de vînturi. Pot vorbi de o multiplă modernitate a romanului.

E mai întîi relativizarea specifică literaturii subiective. Emily Brönte putea apela la formula balzaciană a naratorului omniscient. A naratorului care știe totul despre personaje, care ne spune ce se întîmplă în dormitorul altora, deși el n-are cum pătrunde, acolo și dacă ar lucra la Servicii, în intimitatea altora decît a sa. Istoria tragediilor din marginea mlaștinilor e relatată de diferite personaje. În nici un moment noi nu știm cum arată Heathcliff. Imaginea acestuia se conturează din relatările lui Lockwood, nesăratul chiriaș de la Thrushcross Grange, și mai ales din cele ale cameristei Dean. Interesant rămîne că Dean îi povestește lui Lockwood. Despre perspectiva doamnei Dean aflăm nu de la ea, ci de la Lockwood.

Fiți atenți!
Istorisirea, văzută de mulți ca incredibilă, nu aparține autoarei. Cititorul de azi, dar și cititorul dintotdeauna, îl crede pe un autor omniscient. Cînd descrie Tolstoi ce se întîmplă în sufletul Natașei Rostova nu ne întrebăm cum e posibil ca un bărbat și acela străin să știe ce se petrece în sufletul unei adolescente, și aceea trăitoare într-o altă vreme decît cea a lui Tolstoi. Noi însă îl credem pe cuvînt. Și nu pentru că e Tolstoi, ci pentru că e autorul cărții pe care o parcurgem. Și din clipa cînd am luat o carte și am început s-o citim, dacă sîntem cititori autentici, nu cititori din obligație, cum sînt criticii literari, fără s-o știm am încheiat un contract nevăzut cu autorul, în virtutea căruia el ne oferă ca fiind adevărate personaje și întîmplări, iar el, autorul, ce cere să-l credem pe cuvînt.

Istoria tragicilor întîmplări de La răscruce de vînturi noi o știm de la niște amatori. Mult mai grav pentru adevărul istoric e faptul că nici măcar nu beneficiem de o singură privire. Doamna Dean îi povestește lui Lockwood, care ne povestește nouă. Adevărul adevărat nu-l vom ști niciodată. El ajunge pînă la noi spus de Lockwood, care pretinde că i l-a spus doamna Dean. Dar doamna Dean s-ar putea să născocească, Heathcliff nici măcar să nu fi existat, dacă a existat, e posibil ca el să fi fost prezentat deformat sub puterea personalității naratoarei care e doamna Dean. Personajele, atmosfera, întîmplările sînt puternic înființate, dacă ar fi fost reale de simpatiile și antipatiile naratoarei, ba chiar și de cultura acesteia.

Dacă istoria ar fi spusă direct cititorilor de doamna Dean am crede cît de cît spusele, deoarece sînt ale unui martor la prima mînă. Noi știm însă ce ne spune Lockwood că i-a spus doamna Dean. Și dacă doamna Dean e o invenție a lui Lockwood? Și dacă admițînd c-a existat ba chiar că i-a povestit stăpînului istoriile legate de Răscrucea vînturilor, de unde știm noi că Lockwood n-a pus de la el? Dumneavoastră ați avea încredere în acest ins șters, mediocru, cînd pretinde că ne dezvăluie o poveste fantastică?

*

Scriam pe 9 iunie 2014. Victor Ponta va candida la președinție!

Interviul acordat de Victor Ponta postului România Tv a confirmat ceea ce eu am scris în Evz și am spus luni seara la Realitatea Tv, în cadrul emisiunii realizate de Andra Miron: Victor Ponta va candida la prezidențiale. Cum altfel poate fi interpretată această declarație? „Lista scurtă a stîngii pentru președinție s-a redus la mine și Oprescu, dar nu știu dacă își dorește să candideze”. Victor Ponta știe că Sorin Oprescu vrea să candideze. Îndoiala privind voința lui Sorin Oprescu e o formulă vicleană de a-l scoate din joc pe primar, pentru a rămîne doar el candidat al USD. Că e așa o confirmă și un alt moment din interviu. Referindu-se la analiștii de Dreapta, care nu-i dau nici o șansă, Victor Ponta a zis: „Îmi convine, pentru că postura de favorit nu e o postură bună, prefer să fiu cel fără nicio șansă”.