Domină micile magazine şi micile birturi. Pe aleile parcului central poţi vedea şi restaurante în aer liber. Un ceaun în clocot, un grătar, un maldăr de farfurii. Proprietarul îţi toarnă haleala în farfuria spălată în faţa ta. Mai precis, vîrîtă într-o căldare cu apă caldă. Îţi iei farfuria şi te tragi mai deoparte. Alţi cîţiva inşi, risipiţi în jurul ceaunului, hăpăie din farfuriile ţinute cu greu în mînă, pentru că frig. Totul aminteşte izbitor dughenizarea românească din anii ’90. Cine a vrut să devină proprietar, şi-a dărîmat un perete, şi-a făcut rost de cîteva mese, de un cuptor şi de un aparat de sucuri. Astfel, restaurantul a fost gata! Pe bulevardul 10 August am luat prînzul la o asemenea mică întreprindere. Două rînduri de mese şi de scaune din plastic. Preţuri afişate deasupra barului. Îţi alegi meniul şi plăteşti. Primeşti, în schimb, un număr de ordine, pe care-l dai unui ospătar, după ce-ai luat loc la masă. Peste cîteva minute, îţi vine comanda. Lucrătorii se mişcă rapid. Totul e curat, practic şi gustos.
La întoarcerea spre hotel, într-o seară, am mîncat un hot-dog la un birt inclus în gospodăria proprietarului. O femeie mai în vîrstă, cu trăsături blajine, mi l-a preparat pe loc la un cuptor cu microunde. La intrarea mea, femeia privea un film la televizor. După ce m-a servit, şi-a luat cutia de Coca-Cola şi s-a întors la televizor. În această realitate pipernicită capitalismul s-a înfipt ca o grefă. Dintre căsuţele jerpelite, tîşnesc Giganţii de oţel şi sticlă ai marilor companii transnaţionale.
Semnificativ pentru ţările lumii a treia:
Cele mai impozante clădiri aparţin birocraţiei: ministere, societăţi, corporaţii. Suprastructura, trebuie să descurajeze. Ca şi Poliţia. Ca şi Armata. Ca şi Biserica Catolică, deţinătoarea celor mai îngîmfate construcţii. Tot ce e nou, modern, tot ce e capitalist, stinghereşte. Centrul Comercial apare mai degrabă o expoziţie decît un loc de vînzare-cumpărare. Luxul exorbitant, scumpetea descumpănesc. Puţinii cumpărători păşesc prin galeriile sofisticate cu timiditatea unor vizitatori nepoftiţi, gata oricînd să fie daţi afară.
De literatura Americii Latine ţine şi fascinaţia faţă de protocol. Nicăieri în lume n-am mai întîlnit o asemenea plăcere a omului de a se lăsa în voia tobelor şi trompetelor, a uniformelor ţipătoare şi a ordinelor strigate. Toate ceremonialurile sunt marcate de această înfoiere sărbătorească a pieptului plin de decoraţii. La Garda de la aeroportul din Quitto numer pe puţin 30 de generali. Protocolul m-a uluit prin sofistica inutilă. Podiumuri peste podiumuri, salve de artilerie. Pe întreg parcursul vizitei, puterea locală a venit cu mare huiet, spre spaima bieţilor muritori. Maşina prezidenţială are proporţiile unui vapor. E înzestrată cu geamuri fumurii şi antiglonţ. Garda de corp sare din mers. Sirenele coloanei au făcut mare tărăboi în cartierul prezidenţial. Cerşetorii lungiţi pe sub coloane au sărit din aşternuturile prafului şi s-au dat holbaţi la o parte. Un elicopter ne-a însoţit tot timpul din aer. Culoarele Palatului prezidenţial sunt înţesate de gărzi pompoase. Fiecare soldat e un munte de stofe şi fireturi, de încălţări şi baionete. Acest munte zvîcneşte şi ţăcăne din toate metalele ori de cîte ori trecem prin faţa lui.
Dincolo de aceste zbîrleli de orgoliu, puterea ecuadoriană e una tipic latino-americană; supusă, mai întîi, Armatei. Cele mai frumoase clădiri sunt cele ale acestei instituţii celebre. Armata stăpîneşte ţara prin permanenta-i ameninţare. De aici grija de a o alinta, de a o răzgîia.
Roasă, apoi de carenţele lumii a treia. Lene, delăsare, mizerie şi birocraţie. Intrarea la liftul care duce la vicepreşedinta ţării poartă inscripţia Vă rugăm păstraţi rîndul! Pe băncile din hol dorm doi inşi ciufuliţi. La Congresul Naţional se întrerupe lumina de cîteva ori. Oaspetele străin rămîne un sfert de ceas în liftul care s-a blocat.
1 2
Lasă un răspuns