Educația a murit! Trăiască ,,școala veții”!

Boicotul din prima zi de școală mi-a lăsat impresia unei procesiuni de oameni triști, purtând în spate pancartele ca pe niște prapuri, cerniți pe suflet de o realitate dură, greu apăsați de povara mortului invizibil pe care îl cară în spate zi de zi: educația publică. Protestul a părut inutil, fără șansă de izbândă, lovind cu toată zarva lui sindicală în aceleași porți închise ale nesimțirii de partid și de stat. O imensă procesiune mortuară în care vocile de megafon ale eternilor ,,lideri de sindicat” au sunat a bocitoare, plângând, fals și pe bani mulți, memoria defunctei educații. Mai nimerit ar fi fost să se depună educația, în sicriu alb de fată mare, într-o groapă săpată chiar în grădinile Palatului Cotroceni, locul de geneză al ,,României educate”. O asemenea înhumare simbolică ar fi marcat ceremonial o moarte ce a survenit de mult timp, chiar dacă noi ne ambiționăm să ținem în vitrină trupul îmbălsămat al educației. Deși pare de neconceput, cred că cel mai sănătos ar fi să recunoaștem deschis că educația publică a decedat, fiind răpusă de prea multele reforme ale unor felceri nepricepuți. Chiar dacă, prin minune, s-ar găsi cineva să o readucă l-a viață, ce s-ar ridica din sicriu ar semăna mai degrabă cu Frankenstein, un monstru pocit la anatomie de prea multele reforme prin care s-au tot amputat, transplantat și cusut alandala membre și organe luate de la alte ,,educații” din lumea largă.

Știm foarte bine cum s-a ajuns aici și, judecând după zecile de miniștri care și-au băgat deja mintea dar mai ales picioarele în reforma educației, este clar că nu am știut, nu știm și nici nu vom ști prea curând ce să-i facem ca să o punem pe picioare. Dovada? Fix acum, când avea nevoie de o injecție masivă de fonduri și rațiune, Guvernul tratează educația cu austeritate și o nouă reformă făcută după ureche. Nici Parlamentul nu are chef să ajute, lucru normal dacă ne gândim că majoritatea politicienilor de acolo au fost la tinerețe mari ,,băutori de cerneală”, sunt școliți la ,,școala veții”, și-au scos diplomele la imprimantă și doctoratele la xerox. Nici domnul președinte nu pare să vrea să se implice. Sau poate că educația publică superioară de care s-a bucurat la tinerețe i-a ascuțit mintea domnului președinte care, văzând eșecul ,,României educate”, a decis că e prea riscant politic să încerci să salvezi educația în primul mandat. Poate în al doilea. Nici măcar de la sindicatele din învățământ nu vine o speranță. Zero șanse de salvare de la aceeași eterni, prosperi și de neînlocuit ,,lideri” sindicali care s-au remarcat doar prin extraordinarul talent de a sabota mișcările de protest fix când venea mai bine la socoteală guvernului.

Constatând lipsa de voință și interes a celor de mai sus rezultă că salvarea educației a fost, este și va fi o chestiune care atârnă mai mult de cadrele didactice, părinți, elevi și societate. Dar, din păcate, nici aici, dacă este să fim sinceri, lucrurile nu stau bine.

Deși dascălii ar fi direct interesați de salvarea educației publice, în sistem se simte o lehamite, o delăsare generală. Sunt de acord că demotivarea, delăsarea și lehamitea nu aveau cum să nu apară când lucrezi decenii pe salarii vecine cu ajutorul social, când statul te-a derutat cu reforme tâmpite și te-a deprofesionalizat. Pot să înțeleg și că legislația face imposibilă misiunea dascălului, redus uneori la statutul de slugă a elevului sau sac de box pe care acesta să-și verse dezechilibrele emoționale și proasta creștere. Dar, nu pot să nu observ că, deși nivelul salarizării și condițiilor de lucru a progresat în ultimii ani, acest lucru nu s-a tradus în creșterea nivelului calitativ general al educației noastre. Datele nu mint și probează o continuă scădere a nivelului calitativ general al educației. Deși cauzele acestei scăderi sunt multiple și multe nu țin de dascăli, totuși, valoarea dascălilor se vede cel mai bine în valoarea generală a elevilor, unde este dezastru. Or, să mă ierte dascălii, dar ca părinte, când vezi că odrasla ta pleacă bou și se întoarce vacă după 12 clase de școală și că singura șansă e să-l dai la meditații, la privat sau la școli din vest, începi să nu mai poți înghiți (chiar dacă ai vrea) tânguielile continue ale dascălilor. Iubesc dascălii, le înțeleg poziția ingrată, dar sunt părinte și nu pot accepta ca, în 2025, copilul meu să aibă parte de dascăli mai puțin pregătiți și implicați față de dascălii mei din anii 80 – 90.

Legat de lupta sindicală, rămâne un mister de ce dascălii tolerează lideri de sindicat vizibil complici cu politicul și care trântesc o grevă generală fix când era Guvernul gata să capituleze. Să fie pentru că, de fapt, cadrele didactice nu vor reforme reale (dificile deoarece asta presupune transformări profunde la locul de muncă) ci doar ca liderii de sindicat să le obțină măriri de salarii? Este suspect cum cadrele didactice și liderii lor nu folosesc arma supremă de luptă sindicală, anume blocarea evaluării naționale și a bacalaureatului, pentru care, tehnic, nici nu este nevoie de grevă (adică de sacrificii salariale) ci doar de neprezentarea la comisii și refuzul de a corecta lucrările. Desigur, se invocă celebra zicere: ,,să nu facem rău copiilor și părinților”, o prostie prin care politicienii presează dascălii când, de fapt, dascălii ar putea presa politicul pe ideea aceasta. Dar, dacă tot am ajuns la părinți și copii, hai să vedem ce este și de capul lor.

Este evident că mulți părinți, la rândul lor produse de ,,succes” ale sistemului public de educație (desigur nu toți dar din ce în ce mai mulți), nu știu altceva decât să dea vina pe școală și cadrele didactice pentru prostia, lenea și obrăznicia odraslelor. Sunt sătul de ifosele acelor părinți care pretind educație de top în timp ce trimit la școală niște creaturi care, prin prisma comportamentului și lunilor lipsă din cei șapte ani de acasă, cu greu se pot numi pui de Homo sapiens. Cine a fost la o ședință cu părinții știe ce spun. Inevitabil, dascălul este pus la zid, făcut vinovat pentru prostia odraslei, agresat verbal, intimidat, contestat profesional. De cele mai multe ori, relația părinte – dascăl – școală se derulează după cum cântă părintele și elevul. Inevitabil, de foarte multe ori, părintele știe mai bine, dascălul este o slugă plătită din taxele părintelui, copilul este prea fragil pentru a fi criticat etc. Aceste vederi și comportamente strâmbe, precum și ,,nasul” dat odraslelor în relația cu școala, sunt contribuțiile aduse de părinți la distrugerea sistemului public de educație.

Apoi vine și problema elevului modern, prea fragil, prea deprimat, mereu lipsit de vlagă, de disciplină, voință și de chef de carte. Elevii spun: școala nu ne atrage, nu ne stimulează, ne stresează, ne termină psihic, drept urmare este inutilă sau chiar dăunătoare. Mă uit cum și părinții și chiar mulți ,,experți” în educație ajung să creadă și să repete ca papagalii după niște copii: școala e prea dură, e cu program, cu uniformă, dascălii sunt proști, programa depășită, nu ne învață nimic, nu ne atrage, e boring, e sursa depresiilor. Normal că este grea, necesită efort, disciplină, muncă, sacrificii și nu va fi în veci ușoară și degrabă eliberatoare de dopamină precum rețelele sociale, jocurile, Netflix, statul degeaba, drogurile. Nimeni nu mai are curaj să le spună copiilor în față că pur și simplu așa este școala, că a noastră este imperfectă dar momentan alta nu avem și că, oricât de bună ar fi școala, tot școală este, … deal with it! În spatele unei ipocrizii periculoase, confundând dragostea cu slăbiciunea, ne facem că nu vedem cum, în extrem de multe cazuri, elevul a ajuns un material impropriu actului educațional. Aici dau dreptate dascălilor. În acest sistem și cu aceste reguli slabe nu se poate educa această creatură plictisită, fără voință de a învăța, fără disciplină, fără ambiție și sete de cunoaștere pe care o numim impropriu elev. Nu se poate educa eficient un ins nemotivat, adesea impertinent, mereu cu ochii pe telefon, uneori drogat și, peste toate, necenzurat de părinți atunci când greșește. Nu era suficient că tinerii noștri sunt anulați volitiv de rețelele sociale, că iau drept model social tot borhotul și subcultura unei societăți derutate, că familia nu le mai dă cei șapte ani de acasă, trebuia transformată prin lege și școala într-un bâlci cu profesorii pe post de clovni. Ne mirăm apoi că la maturitate acești copii, crescuți fără limite și reguli clare, fără școală de calitate, fără a fi contestați, pedepsiți când greșesc sau corectați de o autoritate reală, dezvoltă un comportament deviant, calcă regulile de conviețuire și generează haos în jurul lor și în viețile celor dragi. Privind la acest sistem din exterior pare că noi încercăm să formăm barbari nu cetățeni. Și aici vina cade și pe societate în ansamblul ei deoarece de 36 de ani preferă omului educat și disciplinat pe bombardier, pe interlop, pe tupeist, pe analfabetul bogat/politician sau pe diva de silicon. Această atitudine a societății ar fi și ultima lopată de pământ pe mormântul educației publice.

Dacă halul în care a ajuns educația noastră publică nu ne mai sperie, noi ca națiune părând a fi ok cu ideea de a înlocui școala adevărată cu ,,școala veții”, totuși ar trebui să ne sperie perspectiva de a deveni o țară de mâna a patra din pricina stagnării intelectuale. Prea ocupați cu reformele tâmpite, cu tăierile bugetare și ifose ideologice nu am băgat de seamă că am pierdut la scor de neprezentare bătălia educației cu Asia, SUA și restul Europei civilizate. Dacă am privi dincolo de ușa bordeiului nostru am vedea cât de în urmă suntem pe planul educației, cunoașterii, inovației și tehnologiei, în special față de asiatici (China, Taiwan, Coreea de sud). Poate și pentru că suntem din ce în ce mai slab educați nu mai sesizăm pericolul imens care ne paște: pierderea definitivă a cursei științifice și tehnologice cu Asia. Bunăstarea asta românească, așa cum este ea azi, nu poate dura și crește în absența unui sistem serios, solid și eficient de educație publică, accesibil tuturor în mod egal. Semnele regresului se văd deja. Credeți că recesiunea economică ce dă târcoale Europei și României nu are legătură și cu pierderea supremației în știință și tehnică în fața SUA și țărilor din Asia? Evident că are și este evident că toate pleacă de la educație. Poate credeți că este glumă, dar, dacă nu ne revenim și nu ne punem serios cu burta pe carte, în maximum două decenii, vom ajunge sclavii asiaticilor, asta dacă nu cumva educația lor superioară va produce și roboți până atunci și serviciile noastre slab calificate nu vor mai fi necesare.

Este evident că prostia și dezinteresul celor ce ne conduc anulează până și speranța că defuncta educație va fi înlocuită cu ceva mai bun. În aceste împrejurări triste, tot ce putem afirma cu certitudine este că educația a murit! Trăiască ,,școala veții”!