După România educată și România climatizată, se prefigurează un nou Proiect de țară: Schimbarea becurilor (Ion Cristoiu)

Elena – Isabela Munteanu pictează lumea într-un singur tablou

Cititorii se vor întreba, pe bună dreptate, cum poate încăpea întreaga lume într-un singur tablou. Mărturisesc faptul că până în acest moment nu mi-am pus întrebarea. Dar, descoperind uimit cea mai recentă lucrare de artă plastică semnată de Elena – Isabela Munteanu a apărut și pentru mine acest semn de întrebare. Apoi a venit și răspunsul. Înainte de un dialog lămuritor, să oferim câteva date despre autorul tabloului, despre Elena- Isabela Munteanu. Să o lăsăm pe invitata noastră să se prezinte singură pentru cei care nu o cunosc.

-Mă numesc Elena – Isabela Munteanu, am 42 de ani și sunt pasionată de artele plastice de mic copil. Viața însă m-a îndreptat la un moment dat în altă direcție. Am absolvit Facultatea de Litere a Universității din Craiova și, mai târziu, deoarece pasiunea pentru artele plastice a continuat să mă urmărească, am făcut cursurile Școlii Populare de Arte și Meserii „Cornetti” din Craiova, mai întâi secția de pictură, la clasa domnului profesor Cătălin Solcan, apoi pe cea de grafică, la clasa domnului profesor Alfred Rece.

-Am văzut cel mai recent tablou al dumneavoastră, unde este de recunoscut un personaj din tabloul celebru intitulat ,,Țipătul’’ realizat de norvegianul Edvard Munch. Care este povestea acestei lucrări pe care o semnați ? Să mai precizăm pentru  cititori că lucrarea s-a vândut cu o sumă record de 120 milioane de dolari la o casă de licitație.
-Aș dori, cu permisiunea dumneavoastră, să continuăm acest interviu cu un mic citat care mi-a atras atenția în mod deosebit zilele trecute și cred că se potrivește foarte bine cu tematica pe care o vom aborda: „Admirabil este că omul continuă să lupte și să creeze frumusețe în mijlocul unei lumi barbare și ostile… ” (Ernesto Sabato). Eu aș veni cu completarea că poate continua, dar trebuie să se și elibereze, să rămână autentic și asumat. Veți vedea de ce!

Revenind la întrebarea dumneavoastră, precizez, mai întâi, faptul că lucrarea mea este intitulată „Încotro?” și a fost creată sub influența evenimentelor din ultima vreme. Dorința mea este de a ridica un semn de întrebare asupra cursului realității pe care o trăim. A fost și este încă o vreme în care se acumulează multe trăiri din aceste evenimente ce ne zguduie viețile. Cel puțin asta am simțit eu. Și cum nu te poți comporta ca un nebun, să ieși și să-ți strigi durerea, am simțit nevoia unei forme de defulare. Unde? În pictură mi-a fost cel mai la îndemână.

Fiindcă sunt o iubitoare și de fotografie, am descoperit întâmplător pe Internet o fotografie cu un animal asemănător cu cel din lucrarea mea și mi s-a părut că transmite exact starea de care aveam  nevoie pentru pictura mea. Contextul nu a fost greu de imaginat, deoarece realitatea lui o cunoaștem prea bine cu toții. Apoi acest strigăt de disperare l-am asociat cu un „Țipăt’’deja celebru în istoria artei, cel din tabloul norvegianului Edvard Munch, după cum ați recunoscut și dumneavoastră. Numai că aici cadrul a fost puțin modificat, la fel și atitudinea personajului care nu doar că trăiește atacul de panică, ci și, simbolic, face ceva pentru a-l depăși – ridică vălul realității, eliberând speranța rămasă captivă.

-Când ați început să vă gândiți la acest tablou?
-Cred că totul a început pe la sfârșitul lui februarie, după decesul tatălui meu. Am simțit că îi sunt datoare cu ceva, că trebuie să fac ceva, atât cât îi poate sta în putință unui simplu om pentru ca lucrurile să ia o turnură pozitivă în viețile noastre.

-Când a fost terminată lucrarea?
-Lucrarea este proaspăt finalizată, deci luna august anul curent. Dar nu pot spune că am lucrat zilnic. De altfel, ca pentru orice subiect, ai nevoie de o stare anume, cu atât mai mult cu cât subiectul este unul extrem de sensibil.

-Ce ați dorit să sugerați prin acest tablou ?
-În ciuda aparențelor, spun asta fiindcă, aparent, predomină negativul: război, foc, virusuri, angoasă, disperare – mesajul  este unul umanist: să părăsim comoditatea și ignoranța (nu întâmplător acel tun a fost lăsat să bată în derivă, soldatul nici nu-l mai controlează) și să găsim resursele interioare de a depăși momentul, precum și de a îmbunătăți viața pe acest pământ. Și când spun viață, nu este vorba doar de viața noastră, ci și a celorlalte viețuitoare, căci țipătul omului este la unison cu cel al animalului.

-Care sunt dimensiunile tabloului? Ce fel de culori ați folosit și pe ce suport?
-Lucrarea are dimensiunile 50 x 70 cm și este realizată în ulei pe carton pânzat.

-Până să fie văzut și apoi admirat de cei care palpită pentru și în lumea armoniilor cromatice, desigur că a fost văzut de oamenii din jurul dumneavoastră . Ce spun ei?
-Sincer vorbind, primele comentarii a fost de tipul „Subiectul este prea dur!” sau „Nu-i bun de pus în casă, pe perete!”, apoi, când s-au mai familiarizat ei cu subiectul, iar lucrarea a prins contur, din punct de vedere cromatic, le-a a părut „impresionant”.

-Care este destinația lucrării în sine, o păstrați, o expuneți undeva, doriți să fie vândută, sau cum ?
-Consider că, pentru moment, scopul lucrării nu a fost îndeplinit. Intenția mea este de a aduce un strop de contribuție în procesul conștientizării colective și voi încerca să o fac vizibilă în cât mai multe moduri sau prin cât mai multe mijloace posibile, căci nu poți și nu ar trebui să rămâi indiferent la tot ce se întâmplă în jurul tău. Ar însemna, altfel, să trăiești în afara timpului!  În mod sigur, lucrarea va fi expusă, iar după ce voi considera că și-a atins scopul, cred că o voi înstrăina cuiva, poate chiar dona. Depinde și de deschiderea oamenilor. Știu că par în mintea unora prea idealistă. Sunt perfect conștientă de veridicitatea zicalei „cu o floare nu se face primăvară”, dar dreptul la exprimare este liber, după cum ne place să credem, cel puțin teoretic. Vreau să subliniez un lucru foarte important: trezirea poate să vină în această viață sau nu. Nici nu-mi fac prea multe iluzii în privința receptării ei de către public. Mesajul lucrării este doar pentru „cine are ochi ca să vadă” sau, cum îmi mai place mie să spun metaforic, pentru cine a mai auzit „țipătul”.  În rest, poate fi complet ignorată sau, cel mult, se vor găsi și câțiva contestatari, cine știe? Sunt destui artiști talentați și, ca public, ai de unde alege ce vrei să vezi. Există lucrări pentru toate gusturile.

Este posibil ca modul în care este redat subiectul să șocheze pe unii, dar dacă știi să privești din altă perspectivă „florile de mucegai”… În altă ordine de idei, ca să fiu sinceră, aceasta chiar nu este o lucrare de expus în sufragerie, deoarece nu acesta a fost scopul ei, după cum am afirmat. Nici „Atacul de la Smârdan” nu a fost, de pildă. Și nu spun asta pentru a mă compara cu marele Grigorescu. Sigur că un portret, o vază cu flori, un peisaj sunt de preferat în spațiul în care locuiești și nu este nimic de condamnat în acest lucru. Dar nici nu poți trăi în afara realității. Eu nu am putut …

– Ce credeți că va urma după acest subiect extrem de dificil și cu multe crize incluse în el?
-După cum spuneam, această lucrare a fost un fel de defulare, de eliberare a sentimentelor mele din acel moment. În viața multor pictori, sculptori, scriitori etc.  au fost perioade asemănătoare cu manifestări în plan artistic, după cum era și normal. Aceasta nu este decât o etapă. Oricând mă pot întoarce la subiecte mai „convenabile”, cum ar spune unii, și probabil perfecte pentru sufragerie. Nu vreau să jignesc pe nimeni –  recunosc că sunt artiști nenumărați, în întreaga lume, care pictează astfel de subiecte extraordinar de bine, dar consider că arta nu este doar despre frumos, despre a forma gusturi, ci și despre educație sau transformare în mai bine a omului. Mă întreb totuși dacă cei care  pleacă din calea războiului își iau în bocceluță și tabloul din sufragerie!… Haideți să facem doar un mic exercițiu de gândire!

– Mai doriți să subliniați ceva legat de acest tablou ?
-Da, aș vrea să precizez încă un amănunt: pentru cei care doresc să vadă lucrarea mai îndeaproape, ea este vizibilă public, deocamdată online, pe contul meu de Facebook Elena Munteanu și în curând pe cel de Instagram. Vă mulțumesc foarte mult pentru oportunitate ofertă de a-mi expune aici gândurile în legătură cu acest tablou!

– Vă mulțumim frumos pentru răspunsuri!  La final, vă rugăm să adresați un cuvânt celor care, în număr mare am văzut, vă admiră în spațiul virtual, pe rețelele de socializare!
-Aceasta este o lucrare pe care eu mi-o asum întru totul, sper să vă placă sau măcar să o  acceptați ca pe o parte din mine ca om, apoi ca artist!

-Vă mulțumesc. Să oferim și noi cititorilor tabloul comentat în acest dialog.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

A apărut „1990- Ce se ascunde dincolo de evenimentele din 13,14 și 15 iunie? ”. Primul volum din seria Ion Cristoiu – istoricul clipei, 1990 – 1996

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog