Klaus Iohannis: Am decis să convoc mâine o ședință cu toți responsabilii guvernamentali implicați în gestionarea pandemiei, pentru instituirea unor măsuri clare, restrictive

„Eli, Eli, Lama Sabactani!” – apogeul durerii și al disperării. Mulți oameni au atins acest prag

Vinerea Mare. Am bătut toată ziua calea, aleasă la întâmplare, cu gândul să scriu ceva frumos, ceva inspirat din ziua de astăzi. După ce m-am călcat în picioare prin magazine cu oameni nefiresc de nervoși (spun nefiresc, pentru că este perioada iertării și bunătății și ar trebui, măcar de complezență, manifestate), după ce am trecut pe lângă sute de persoane fără chip, doar cu încrâncenare crustată pe frunte și-n ochi, mi-am dat seama că nu voi fi în stare. Nu că mă laud, dar eu știu ce pot. Dacă stau și privesc o piatră, sunt în stare să fac o descriere teribilă. Mă tot frământa ceva, știam ce, dar refuz să accept realitatea.

Cea mai veche prietenă a mea, din grădiniță, de aproape doi ani nu mai e, s-a mutat pe o stea. Când locuiam în Târgu Mureș, sărbătorile de Paști le petreceam cu ea, cu familia ei, cu prietenii. Era atât de firesc să merg la ea la masă în ziua de Paști, că odată m-a sunat să mă întrebe nu știu ce și a început să îmi spună cum se va așeza lumea la masă. La final, am întrebat-o: „Și eu?”. „Și tu, ce? La locul tău, ca de obicei”. Locul meu era lângă tatăl ei, fostul meu profesor de Limba Română, unul dintre cei doi Ioni care mi-au croit destinul. Voi reda mai jos un fragment din cartea mea despre asta.

Revin la prietena mea, care nu mai e. Și a cărei moarte nu o pot accepta. Mia (Maria) era cea mai optimistă ființă pe care o cunoșteam, Mia avea atât de mult umor încât treceam prin cele mai negre situații râzând ca proastele.

Iată cum am descris eu prietenia noastră, când încă mai trăia:

„O prietenie de peste 45 de ani nu înseamnă neapărat peste 4 decenii petrecute împreună. Poate să însemne că ani întregi nu ne-am văzut, că fiecare a avut viață ei. Dar atunci când ne regăsim, realizăm că, de fapt, nu ne-am îndepărtat nicio clipă. Prietenie de peste 45 de ani înseamnă să crezi în orice moment că te poți baza pe cealaltă; înseamnă să te trezeșți noaptea și, pentru că știi că nu-i totul foarte bine cu ea, să-ti fugă gândul la rezolvarea problemei; mai înseamnă să te trezești noaptea că îți este rău și să știi că-i poți forma numărul de telefon fără să auzi o voce indignată, ci îngrijorată, dar gata să sară în mașină în pijama. Înseamnă să vezi dincolo de zâmbet și exuberanță urmele de durere, să-i pui mâna pe umăr și să-i transmiți că tu ești acolo. Multe înseamnă 45 de ani de prietenie, inclusiv ton ridicat și supărări, dar atunci când încrederea se păstrează, asta cu adevărat nimic nu o poate clinti”.

Azi dimineață, înainte de a colinda, primul popas l-am făcut la o biserică unde nu era nimeni. Ca de fiecare dată, am aprins o lumânare și pentru ea. Apoi, am stat în fața flăcării aprinse a lumânării ei. A mamei și a tatălui meu ardeau aproape vesel, aruncând lumină în jur. Mereu vorbesc cu ei și îi rog să nu ne părăsească (pe mine și pe lumina ochilor lor, fiica mea).

Lumânarea ei aproape se stinge, apoi parcă înflorea în galben stins. Am vrut să o iau și să o sting de tot. Nu am cum să vă redau zbaterea sufletului și învierea speranței că dacă întorc capul o văd venind furtunos (la ea totul era tumultos) și mă ia la rost: „Cora, tu ești nebună? Treci încoace, că avem treabă!”. Așa mi-ar fi zis. Pentru că nu exista treabă pe care ea nu putea să o rezolve, mai ales pentru alții. În afară de cancerul ei.

Mi-am trecut palma pe deasupra flăcării, am simțit căldura și aș fi vrut să o îmbrățișez. Noi nu eram genul acela de prietene să ne giugiulim și pupăcim, nici măcar verbal, fizic nici atât. Dar acum nu i-aș mai da drumul din brațe.

Destinul meu de jurnalistă a fost croit de doi Domni cu numele ION

Încă de mică, cea mai mare plăcere a mea a fost cititul. La Limba și Literatura Română eram cea mai bună. Am căpătat drag de carte de la profesorul și directorul școlii, domnul Ion Medar, și am fost încurajată de părinți. Scriam și poezii. În clasa a VIII-a, mi-a apărut prima poezie. În Suplimentul literar artistic al Scânteii Tineretului, ziar condus de domnul Ion Cristoiu. Nu voi uita niciodată ziua în care Paulina, poștașul satului, a venit la școală și m-a strigat. Mi-a arătat că mi-a apărut o poezie, că trimisesem mai multe. Am alergat într-un suflet la domnul Medar, nu mai aveam aer. S-a făcut imediat careu și eu am fost scoasă în față să citesc poezia. Seara, acasă, a fost o dezbatere intensă pe tema asta. Mama credea că însuși directorul ziarului a auzit de mine, de Maria Muntean (numele oficial sub care apăruse creația) din Deag și nu mai putea de mândră ce era. Tata, care era cu cifrele (Doamne, dar cât m-a terorizat că nu pușcă rezultatele când făceam temele la Matematică), o mai tempera: „Ană, doar nu stă directorul să-i citească poeziile copilei tale, acolo sunt o grămadă de oameni care sunt puși să facă asta“. „Da, dar el o hotărât, că peste tot directorii hotărăsc“, nu s-a lăsat mama. În martie,1993, când am avut o primă discuție cu domnul Ion Cristoiu, în redacția Evenimentului zilei, printre altele, m-a întrebat de ce vreau să fac jurnalism. „Pentru că am citit în zodiac că de la 28 de ani mi se schimbă viața. Și în 28 octombrie fac 28 de ani“, i-am răspuns. A râs. Apoi, în 2019, ne-am reîntâlnit, iar eu am început ceva ce nici nu visam vreodată: să scriu pe blogul maestrului. Dacă, în ziua în care mi-a apărut poezia, cineva mi-ar fi spus asta, nimeni nu ar fi crezut. Nici măcar mama. Poate doar domnul Medar ar fi zis că este, cât de cât, posibil. Pentru că el mi-a spus mereu că sunt talentată și să nu mă irosesc. (fragment din cartea „Bucureștiul, sub dictatura Coronavirus” – editura Mediafax).

Mai jos vă voi reda două povești petrecute în preajma sărbătorilor de Paști. Sunt nostalgică.

Vizita la Zoo, așteptată ca Învierea

Pentru că am avut de-a face cu o grămadă de snobi și parveniți, dar care sunt și vor rămâne găunoși oricât de mulți bani ar avea, scene precum cea de azi, cu oameni simpli, dar de bun simț, îmi fac viața o sărbătoare. Mai ales când realizezi că, de fapt, te-ai mai intersectat cu ei. Pentru că este soare și frumos, am stat vreo oră în parc. Pe banca de alături s-a așezat o familie: soții și trei copii, care aveau până-n 10 ani. Așteptau să meargă la Zoo. Din discuții am dedus că el lucrează la Salubritate și că îl așteptau pe un om, la care el lucrase, să-i ducă. Și le și plătea intrarea. Eu, așa copii cuminți rar am văzut. Stăteau pe bancă și le râdeau ochii când tatăl le povestea ce animale vor vedea. Cel mai mic avea un spirit de conservare de n-ai văzut: cum zicea bărbatul de un animal, cum întreba: „Nu ne mănâncă?” Părinții se amuzau pe seama lui, iar frații mai mari îi repetau că animalele sunt închise. Mama îi tot ștergea la gură și la ochișori, le ridica pantalonii. Privindu-i, aveam senzația că pentru ei mersul la Zoo era cel mai important eveniment, așteptat cu emoții mari. În fața noastră, peste drum, era un McDonald’s. Cel mare a întrebat ce-i acolo și tatăl a zis că e un restaurant „unde mănâncă numai domnii”. N-au chițăit că vor mâncare, înghețată, ciocolată, suc. Doar priveau cu nerăbdare orice mașină care trecea pentru că știau că așteaptă o mașină. Privindu-l mai bine pe bărbat mi-am amintit de el. Anul trecut, iarna, pe un ger cumplit, eram în stația de autobus și se oprise o mașină cu antiderapant din care coborau muncitorii și-l împrăștiau pe trotuar. Și eu priveam în zare, nu am observat la timp că el stătea cu o lopată de antiderapant și-mi spunea „vă rog să mă scuzați”, să nu mi-l arunce pe picioare. Și așa făcea cu toată lumea. Apoi am revăzut scena, cum s-a urcat în mașina descoperită, și-a tras fesul pe urechi și s-a ghemuit. „A venit!” a exclamat bărbatul și toți au sărit în picioare. Chiar nu am cuvinte să explic starea lor de bucurie, dar nu una explozivă, cu chiote, ci una discretă. Aveam impresia că se simțeau atât de stingheri în centrul orașului, de parcă n-ar fi dorit să deranjeze nici cu bucuria lor.
Am convingerea că din acești 3 copii vor ieși niște oameni de ispravă, indiferent dacă vor reuși să facă școli înalte sau nu. (2015, a doua zi de Paști)

Sărut mâna ta cea tăbăcită, mama mea!

Astăzi am trecut pe la Galeriile Luxor. Urcând scările, mi-am amintit: eram exact treapta pe care stătea mereu o femeie cu copilul în brațe. Nu zicea nimic, dar primea câte un leu sau ceva mărunțiș. Eram copilă și veneam în fiecare an cu mama, în Vinerea Mare, să-mi ia haine: o rochie, sandale (sau pantofi, obligatoriu de lac), o pereche de ștrampi, obligatoriu albi, și o jachețică (sfeter, cum îi ziceam). Nu-mi amintesc ca mama să-și fi cumpărat vreodată ceva în acea zi, dar mereu căuta o cămașă albă pentru tata. Duminica, când mă îmbrăcam de biserică, întotdeauna găseam lângă haine o ciocolată. Și întotdeauna primeam același răspuns: Nu știm cine a adus-o, poate a fost cineva azi noapte. Îmi aminteam totul de parcă ar fi fost ieri. Niciodată nu mâncam miel; o vecină, buna Nică, mi-a băgat în cap că dacă mănânc, mieluțul plânge și strigă beee în mine. Ai mei tăiau miel, dar niciodată nu au încercat să mă facă să mănânc.

Rememorând Paștele copilăriei, m-am trezit lângă un grup de oameni: o bunicuță de la țară, în vârstă, dar cu un ten incredibil de curat și de neted, cu doi tineri, ea și el, gen corporatiști (după îmbrăcăminte, atitudine și limbaj). Cred că înainte avuseseră o discuție despre religie. Am prins doar ce spunea tânăra: „Hai, buni, că trăim în secolul XXI, vii cu povești primitive”. Femeia a zâmbit cu îngăduință și a zis, fără a încerca să se impună: „Apoi, de cineva ar trebui să le fie frică, de cineva ar trebui să le fie rușine oamenilor, că de ei sigur nu le e”.
Mi-a fost atât de dragă acea femeie încât cu greu m-am abținut (și doar de rușine) să mă duc să-i sărut mâna cu care își băga o șuviță de păr alb sub năframă. (2016)

Așa cum am spus la început, despre Vinerea Mare de astăzi nu am nimic de povestit. Am trecut pe lângă o curte unde era un salon de coafură. Cam de lux, eu nu mi-aș permite vreodată să intru acolo. O doamnă, cu vopseaua în păr, vorbea la telefon și striga scoasă din minți: „Dacă nu ești în stare să pregătești, dă-le dracului de ouă!”. Da, cred că era vorba de ouăle pregătite pentru a căpăta culoarea sângelui lui Hristos.

Ba m-au impresionat două scene. În centru, pe Magheru, m-am așezat pe o bancă. În picioare, stătea un grup de măturători. Priveau un copac care a înverzit și era tare generos în frunze și flori. Doamne, cum se mai bucurau! Doamna, căci printre ei era și o femeie, mai practică, a constatat: „Îți dai seama cât avem de măturat după ăsta la toamnă?” „Să dea Dumnezeu să trăim și să fim sănătoși până la toamnă, că măturăm!” a conchis unul. Și au plecat râzând trăgând măturoaiele și pubelele după ei.

Într-un parc, pe Kiseleff, pe o pajiște imensă, era un copilaș, care de-abia mergea în picioare. Cădea, se ridica, alerga după fluturi imaginari, prindea în brațe buchete de păpădie de pe jos. Făcea un haz teribil. L-am privit fascinată minute în șir. Părinții lui, despre care mi-am dat seama că sunt părinții lui abia când au plecat, au stat, în tot acest timp, pe o bancă cu ochii în telefoane. Sigur, copilul a mai făcut asta, dar cum să pierzi asemenea momente? Un copil nu repetă niciodată, e unic în fiecare clipă.

În final, gândul meu de Paști

Noi ar trebui să înțelegem că Paștile sunt sărbătoarea și durerea sufletului, smerenia, și ar trebui să fie promisiunea că, de acum, vom fi mai buni cu noi înșine pentru a putea fi mai buni cu ceilalți. Știm că nimeni nu ne va duce crucea și că trebuie să avem forța sa urcăm Golgota noastră sau puterea să acceptăm că nu mai putem face asta. Pentru că, poate atunci cineva ne va ridica și, fără osândire sau batjocură, ne va face drumul mai ușor. Paștile sunt pentru a ne aminti că atunci când am fost în situația de a călca cu moartea pe moarte, cineva ne-a dăruit viață.
Divinitatea eternă este un miracol care ne dă posibilitatea să trăim o viață înălțătoare pentru sufletul nostru sau una doar pentru trupul nostru.

Din tot ritualul răstignirii, strigătul „Eli, Eli, lama sabactani!” mi se pare a fi apogeul durerii și al disperării. Mulți oameni au atins acest prag. Iar momentul în care mama care-și vede fiul strivit sub cruce, rănit și fără putere, batjocorit și bătut este cea mai dureroasă imagine, aproape de nesuportat. Dar foarte multe mame trec prin asta.

Vedem cruzime și ignoranță la poporul care strigă: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!”
Mulți am trăit experiența trădării, ca trădați sau trădători: „Adevăr spun ție că în noaptea aceasta tu te vei lepăda de trei ori de mine, înainte de a cânta cocosul de ziua.”
Și, nu în ultimul rând, mulți ne spălăm pe mâini ca Pilat.

De aceea, dincolo de toate lucrurile prozaice pe care le facem, această sărbătoare ne dă prilejul de a ne gândi la crucea pe care o ducem și la Golgota noastră, la păcate și la iertarea pe care o așteptăm, dar, mai ales, pe care suntem dispuși sa o dăruim celorlalți.

Să celebrăm viața cu recunoștință, bucurie și pace, cu înțelegere și îngăduință!
Vă doresc sa aveți sărbători tihnite, care să vă lumineze și să vă bucure sufletul!


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

7 comentarii pentru articolul „„Eli, Eli, Lama Sabactani!” – apogeul durerii și al disperării. Mulți oameni au atins acest prag”

  • Foarte frumos, aveti talent. Multumesc. Un gand: „Nu te obosi să convingi pe nimeni de nimic! Fiecare vede doar cât înţelege” (BM) si multumiti lui Dumnezeu ca aveti darul „sa vedeti” intr-o lume dominata de sindromul Asperger. Dumnezeu nu paraseste pe cei ce cred in el, deci nu rezonez cu tiltlul ales mai ales ca fiecare trebuie sa-si duca crucea ; mai usoara sau mai grea.. In ultimul sau interviu , in final M.Eliade zicea : „SI Dieu n’existe pas, tout est cendre”.

  • In general aveti umor si scrieti bine. Da’ duma cu nenea de la salubritate e chiar mortala. Parca e la rubrica „De la om la om” din Scanteia Tineretului de pe vremuri. O stiti sigur. O iubeam. Radeam de ma tavaleam cand citeam hartia aia. Doamne, sunt mai tanar, m-am intors in timp. De sarbatori!

  • Cand Iisus a pasit in gradina Ghetimani,noi am fost motivul rugaciunii Lui. Cand a privit spre ceruri,noi am fost viziunea Lui. Ultima Lui rugaciune a fost despre noi. Ultima Lui durere a fost pentru noi. Ultima Lui pasiune am fost noi! Sa ne bucuram, sa-L iubim si sa traim pentru CEL CE A DAT TOTUL pentru noi !De-ar fi sa vina Iisus, din ceruri inapoi, e semn ca ne iubeste, ne iarta …spunem noi. Ca Dumnezeu exista e un lucru adevarat. Chiar maine dimineata spui „HRISTOS A INVIAT !”.De poti avea in suflet, mereu caldura verii, sa poti sa dai la toti, minunea primaverii, s-aduni in inima ta toata iubirea, cat poti sa dai si tu ,la toata omenirea ! Sarbatori luminate alaturi de cei dragi.

  • Mdea, sarbatori fericite! Si sa fim optimisti, ieri a fost mai bine. Nu de alta da’ nici Murphy nu era vreun prost.

  • Sunteți minunată.
    Să vă de-a Dumnezeu sănătate și mult noroc!

    • Nu știu cum am reușit să apară scris de-a. Cred că trebuie să îi mulțumesc Androidului.

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog