Eliberarea poporului irakian prin bombardamente nonstop

Momente și evenimente comentate de mine. Încă din 1990, cînd m-am manifestat ca ziarist independent, am fost un adversar ferm al agresiunilor americane din cadrul a ceea ce propaganda Casei Albe numea Cruciada pentru eliberarea popoarelor de sub dictaturi. Explicabil titlul comentariului meu din Jurnalul național, aprilie 2003, dedicat intrării trupelor americane în Bagdad.

Sîmbătă și duminică, televiziunile conectate la război au difuzat obsesiv secvența dărîmării de pe soclu a statuii lui Saddam Hussein de la Basra. Legată de un tanc prin odgoane, personalitatea din bronz, cu mîna îndreptată spre zări, a căzut în pulberea în care, vorba ecleziastului, ne vom întoarce cu toții. Hărnicia cu care s-a repetat secvența în chenarul micilor ecrane din toată lumea își are tîlcul ei. Deși proclamat independente, posturile tv cu bătaie planetară au fost, în acest război, jalnice trompete de propagandă ale coaliției americano-britanice.

Punctul culminant a fost atins de faimosul CNN, aflat într-un vădit faliment financiar, din care patronii caută să iasă printr-un spectaculos faliment profesional. Va rămîne în istoria hazului televizionistic născut din sindromul „Pravda” momentul de duminică dimineața, cînd corespondentul CNN susținea în direct că tancurile americane au ajuns în centrul Bagdadului, în timp ce BBC World arăta, tot în direct, un centru calm, cu mașini și pietoni de week-end. Pentru ca, două ore mai tîrziu, același post de televiziune să explice întregii lumi, prin vocea autorității militare, că americanii au decis Bagdadului un alt centru decît cel din cărțile de geografie. Un centru stabilit de ei după traseul străbătut de tancuri, centru care e, prin raportare la cel adevărat, cam ce e Giulești-Sîrbi față de Calea Victoriei.

Încazarmate fără s-o știm, televiziunile planetare au ținut să facă din secvența cu statuia de la Basra simbolul prăbușirii în general a regimului condus de Saddam Hussein. Pînă la un punct, operația mediatică a reușit. Istoria modernă e dominată de ceea ce am putea denumi genocidul statuilor. Orice trecere de la un regim la altul a avut drept moment obligatoriu dărîmarea cu huiet a statuilor și monumentelor-simbol. Revoluția franceză înregistrează în istorie ziua cînd cetățenii Parisului s-au apucat să dărîme ditamai clădirea Bastiliei, deși, între noi fie vorba, operațiunea nu i-a făcui mai fericiți. Zidul Berlinului n-a fost dărîmat de personalul de specialitate, cum e cazul cu orice lucrare edilitară, ci de poporul dezlănțuit. La noi, în decembrie 1989,

Bucureșteni s-au năpustit să distrugă portretul lui Ceaușescu, lichidat pe carton înainte de a fi lichidat în realitate. În aprilie 1990, mai mulți cetățeni pe cît de entuziaști pe atît de nepricepuți la demolări s-au chinuit o zi întreagă să răpună de pe soclu persoana din bronz a lui Vladimir Ilici Lenin din Piața Scînteii. Spectacolul mediatic al căderii lui Saddam Hussein în copie țeapănă, preludiu al prăbușirii iminente a originalului din carne și oase, s-a înscris astfel în istoria dărîmării statuilor fostului regim ca simbol al sfărîmării structurilor politice și administrative.

Difuzînd secvența, televiziunilor planetare le-au scăpat cîteva amănunte. Amănunte care, trecute prin interpretarea simbolului, ne-ar putea spune totul despre ceea ce forțele coaliției numesc eliberarea poporului irakian de sub crunta dictatură a lui Saddam Hussein. De observat astfel că dărîmarea statuii n-a fost opera cetățenilor din Basra, ci a militarilor Coaliției. La tragerea cu odgonul a Dictatorului din bronz n-a putut fi văzut nici un reprezentant al poporului irakian. De unde putem concluziona că secvența dezvăluie fără să vrea adevărul despre operațiunea poreclită propagandistic „Eliberarea Irakului“. Regimul lui Saddam Hussein e înlăturat nu de poporul irakian, pe a cărui revoltă de tip bucureștean s-a pariat enorm, ci de forțele venite în Golf de la mii de kilometri distanță. Mai mult, aceste forțe nu sunt alcătuite din organizații ale societății civile americane și britanice, gata să facă orice pentru libertatea democratică a irakienilor, ci din militari înzestrați cu tancuri, elicoptere de asalt și puști-mitralieră. Nu întîmplător statuia a fost dată jos nu de o macara, simbol al vieții civile, ci de ditamai tancul, simbol al cuceririi militare a unui teritoriu,

Secvența prea mult îndrăgită de propagandiștii războiului din Irak spune totul despre realitatea din teren. Contrazicînd toate planurile din birouri și discursurile de la televizor, poporul irakian nu vrea să se elibereze de sub dictatura lu i Saddam Hussein. De ce se întîmplă așa? – e o întrebare al cărei răspuns ar presupune un studiu de proporțiile unui roman fluviu. Sigur e că, fără a fi nici patriotă, nici revoluționară, populația irakiană stă și se uită cum e eliberată de tancuri care dărîmă totul în cale, de militari care pipăie indecent localnicele, de elicoptere care vînează orice tresărire de viață, de bombardiere care fac zilnic sute de morți în rîndul civililor.

Războiul din Irak aduce un paradox într-o istorie ce nu duce lipsă de paradoxuri: eliberarea unui popor cu forța. Cu atîta forță încît, la finele campaniei, s-ar putea să nu mai rămînă în viață nici un eliberat.