Emoțiile sociale, marea necunoscută pe care trebuie să o ia în calcul sondajele de opinie

„Șoc și cutremur”, așa califică observatori avizați din mass media occidentală rezultatele votului de duminică, 24 noiembrie din România. Și, foarte probabil că au mare dreptate dacă ne gândim că a trecut ceva timp de când am aflat rezultatele primului tur al alegerilor prezidențiale și revine tot mai des și mai insistent întrebarea: cum a fost posibil ca votul liber exprimat al românilor din țară și de peste hotare să îi dea câștigători pe Călin Georgescu și pe Ana Lasconi? Persoane pe care nici măcar un sigur sondaj de opinie din perioada pre-electorală nu le-a recomandat ca posibili competitori în confruntarea finală, ba chiar nu le-au luat în calcul atunci când stabileau clasamentul celor 14 aspiranți la votul popular.

De aici au și apărut și semnele de întrebare privind corectitudinea sondajelor de opinie care îl dădeau pe Marcel Ciolacu câștigător fără drept de apel încă din primul tur. Singurul semn de întrebare fiind cel referitor la cine va ocupa locul 2 și locul trei în top. Nu contest posibilitatea ca promotorii de imagine ai unui partid sau altul să fi publicat doar datele sondajelor care le favorizau pe acestea. Dar nu numai de aici trebuie să pornim atunci când căutăm răspuns la întrebare. În fond, aici discutăm despre modul în care a reacționat opinia publică, mai precis despre emoțiile sociale care, după cum nota Septimiu Chelcea într-o substanțială analiză, depind „de gândurile, sentimentele și acțiunile altor persoane”. În clasa emoțiilor sociale, intrând rușinea, vinovăția, dezamăgirea și regretul, emoții cognitive contrafactuale, precum și mândria, gelozia sau empatia.(Vezi Septimiu Chelcea „EMOȚIILE SOCIALE. Despre rușine, vinovăție, regret și dezamăgire” Editura TRITONIC 2020.)

Ar fi, cred, foarte folositor dacă specialiștii în psihologia socială ar realiza o analiză a aplicată asupra modului în care complexul acestor emoții sociale a avut impact asupra votului de duminică și, de ce nu?, a voturilor din următoarele două runde de alegeri. Până atunci, îmi permit să avansez o ipoteză despre modul în care un anumit tip de emoție socială „dezamăgirea” s-a regăsit în votul de duminică. Dezamăgirea fiind o emoție negativă pe care, frecvent, o asociem cu regretul. Ceea ce, în situația de față, se exprimă prin propoziții: „regret că am votat partidul care acum guvernează”, respectiv: „sunt dezamăgit de actuala clasă politică”. Propoziții care, spuse sau nu, au motivat votul negativ dat partidelor coaliției guvernamentale, ca și altor formațiuni politice și, în egală măsură, celorlalți 12 candidați. Au fost, este adevărat, și voci care au ridicat întrebarea: de ce vot negativ pentru candidații celor două partide a căror guvernare a adus creșteri de salarii și de pensii și care aveau, fiecare, în oferta lor electorală obiective realiste și fezabile? Răspunsul este foarte simplu: pentru că lumea, recte opinia publică, s-a săturat atât de conflictele artificial create și meschin întreținute mai ales de către unul dintre partidele coaliției, PNL, cât și de placiditatea sfidătoare a unui președinte egoist și țâfnos. Președinte cu care, liderii celor două partide s-au aflat într-o păguboasă complicitate tacită. Păguboasă și pentru țară și pentru credibilitate și susținerea electoratului românesc.

Cât privește faptul că una dădeau sondaje de opinie și cu totul altceva au dat rezultatele votului la primul tur al alegerilor prezidențiale această diferență categorică se poate explica și prin împrejurarea că aici a operat așa-numita „spirală a tăcerii”. Care, potrivit autoarei acestei ipoteze, Elisabeth Noelle-Newmann, operează în societățile democratice și face ca opiniile sunt diseminate prin mass media iar evaluările percepute ca fiind în minoritate vor fi autocenzurate, astfel încât opinia majoritară va deveni tot mai puternică, iar opinia minoritară tot mai slabă. Așa se și explică faptul că propaganda electorală pentru Călin Georgescu nu s-a făcut, pe față, în mass media ci în tik-tok, un foarte controversat canal de socializare, dar care are un mare impact asupra unor largi categorii de public. Canal pe care analiștii din echipele de campanie ale aspiranților la cea mai înaltă funcție în statul nostru de drept l-au subestimat și acum foarte probabil că regretă! Că mai se ridică anumite semne de întrebare privind condițiile în care candidatul Călin Georgescu și-a gestionat cele 5 (cinci!) conturi, așa cum ne atrage atenția Dan Andronic, asta este altă veste-poveste…

Reluând discuția despre efectul acelui tip de emoții sociale negative care este dezamăgirea mai trebuie menționat și că faptul că votul covârșitor, determinant, a mers către un candidat independent și candidatul unul partid din eșalonul secund, asta nu face decât să dovedească existența unei tot mai acute rupturi între aspirațiile masei electorale și proiectele și faptele elitelor de partid și de stat. Criză de încredere care ne-a adus în situația ca, pe 8 decembrie, să fin puși într-o dilemă de-a dreptul irezolvabilă. Adică să avem de ales între doi candidați, unul mai cu probleme decât altul! Fiecare având foarte contestabile-și contestate!-opțiuni politice și ideologice. Așa încât, oricare ar fi alegerea, va crea României mari și foarte greu de rezolvat probleme în relațiile europene și euroatlantice. Probleme la care, cu siguranță, li se vor asocia stările conflictuale pe care le va genera configurația viitorului Parlament care va rezulta din alegerile de duminică și, în primul rând, cea a majorității care va da un Executiv negociat, mai mult ca probabil, cu cuțitele pe masă. De aceea, tare mă tem că, indiferent care va fi alesul după turul 2 al prezidențialelor, „trenul nostru spre viitor nu va deraia de pe șinele democrației”. Avertisment îi aparține lui Adrian Năstase și îl reiau fără rezerve și fără alte comentarii.

Recunosc, mi s-ar putea reproșa că am făcut trimitere la cam multe opinii exprimate în legătură cu acest subiect dar sunt convins că nu am greșit făcând asta și că, dimpotrivă, am dar un semnal de avertisment în legătură cu îngrijorătorul impas în care a intrat statul nostru în preajma împlinirii a 35 de ani de la prăbușirea regimului politic al partidului-stat.