Endometrioza: O deviere cu traseu fulminant

Cu greu găsești un canal de popularizarea științelor medicale care să nu abordeze neliniștitorul trend al endometriozei (EM). Un concept pe cât de greu de confirmat, pe atât de greu de contestat, întrucât niciun medic nu poate diagnostica EM doar în baza simptomelor. O pot face însă metode și aparaturi moderne — RMN, ecografie, CT, laparoscopie —, susțin specialiștii. Ca să pară și mai credibili, mulți au botezat-o „cancerul tăcut” — deși EM nu e nici cancer (cel mult poate să degenereze, ca orice alt țesut) și nici tăcută nu (mai) e, judecând după acuzele ce împiedică un număr impresionant de femei să-și desfășoare activitățile cel puțin câteva zile pe lună. Tăcuți nu sunt, din păcate, nici informatorii rețelelor, care alarmează și impacientează zilnic noi și potențiale victime. Oarecum asta amintește de larghețea cu care medicii antichității ștampilau isteria ca maladie exclusiv feminină (hystéra – uter) și atribuiau uterului puteri migratoare prin corp — până când ajungea să „sugrume femeile pe dinăuntru”.

Numele EM vine de la endometru (mucoasă uterină) și descrie prezența unor fragmente de țesut endometrial altundeva decât în uter. Acele insule ectopice mai mici (câțiva mm) sau mai mari (câțiva cm) se pot stabili în peritoneu (foița care căptușește abdomenul și organele sale), în pereții intestinului, uterului sau ai vezicii urinare, în trompe, ovare, vagin, căi urinare, diafragmă etc. Ba uneori sunt detectate și la distanță: în pleură (învelișul plămânilor), pericard (învelișul inimii), cicatrici operatorii (mai ales cezariene), creier, splină, sau schelet. Rarisimă în urmă cu 70 de ani, EM a ajuns astăzi în topul celor mai frecvente afecțiuni ginecologice, fiind diagnosticată în 2024 la 10-15% dintre fetele/femeile de vârstă fertilă (ba chiar la una din cinci dacă se practică laparoscopia, adică vizualizarea cavității abdominale și pelviene cu ajutorul endoscopului). EM acompaniază aproape jumătate din cazurile de infertilitate și 70% din durerile pelviene. Indispozițiile adiacente stau la baza absenteismului școlar și de la locurile de muncă. Pe alocuri autoritățile, depășite de situație, reflectează la acordarea unei zile libere lunare pentru depășirea crizei. Și… la ce reflectează experții?

Autorii nenumăratelor studii spun că e posibil ca cifrele de care dispunem actualmente să fie doar vârful aisbergului, și că diagnosticarea încă se face cu întârziere de până la… 10 ani. Simptomele nu se corelează cu amploarea acelor „excrescențe benigne” și pot acoperi o gamă vastă de manifestări. Acuza principală rămâne însă durerea, chiar dacă ea are o componentă subiectivă majoră și e percepută de fiecare pacientă altfel. Uneori lipsește cu desăvârșire, alteori devine cronică și cunoaște exacerbări mai ales pe perioada menstruației ori la contactul sexual, obligând pacientele să recurgă la analgezice și antiinflamatoare. Pentru fiecare a doua pacientă povara e considerabilă și conduce la anxietate și depresii care necesită, la rândul lor, (psiho)terapie. Uneori se recurge la metode radicale precum extirparea uterului și/sau a ovarelor.

Care să fie motivul transformării în doar câteva decenii a unei curiozități medicale într-o epidemie cu 200 de milioane de victime la scară planetară? Să fie laparoscopul, instrumentul care a făcut brusc lumină și a adus în prim-plan o maladie odinioară subdiagnosticată? Să fie nivelul de conștientizare al femeilor moderne, care refuză să mai bagatelizeze neplăceri considerate cândva „normale” și vor eliberarea de tabuuri? Unele state și-au elaborat așa-zisele planuri naționale de acțiune privind EM (NAPE), însă deocamdată se dedică cercetării fenomenului în sine și mai puțin prevenției ori vindecării. Pe lângă terapia cu analgezice și antiinflamatoare, se practică tot mai des îndepărtarea chirurgicală a focarelor, precum și terapia hormonală. Dincolo de riscurile inerente, niciuna dintre metode nu vindecă EM. Jumătate din cazuri recidivează în circa cinci ani de la extirpare, iar terapiile hormonale sunt adeseori întrerupte din cauza reacțiilor adverse (inerente menopauzei induse și nu numai) ori a incompatibilității cu o posibilă viitoare sarcină. În general se recomandă folosirea spiralei ori a pilulei anticoncepționale fără întrerupere, pentru a induce amenoreea (lipsa menstruației).

Dacă ne propunem vindecarea anomaliei, trebuie ca mai întâi să înțelegem cum ia naștere. Or, tocmai acest aspect pare învăluit în mister. Nici cauzele declanșatoare și nici mecanismul de producere nu sunt cunoscute pe deplin, motiv pentru care majoritatea experților se declară adepții teoriei multifactoriale. Pe lângă componenta ereditară, se listează și alți factori de risc precum pubertate precoce sau menopauză tardivă (mai multe cicluri menstruale), lipsa sarcinii, prima sarcină la vârste de peste 30 de ani, dereglări de ciclu menstrual, anomalii uterine, tratamente cu estrogeni, obezitate, fumat (chiar și pasiv) etc. De o oarecare protecție par să se bucure persoanele cu pubertate târzie, care au născut de mai multe ori și au optat pentru alăptarea prelungită (întârzie revenirea menstruației și pune endometrul în repaus funcțional), sau care practică mișcarea și un stil de viață sănătos. În principiu, mai totul se traduce prin perturbarea echilibrului endocrin și expunerea prelungită la hormoni estrogeni. Vindecarea a fost și este un fenomen rarisim, dovadă că încă nu se intervine la cauză și că majoritatea tentativelor vizează în continuare estomparea simptomelor.

Nu se știe încă ce anume facilitează „însămânțările” de  țesut endometrial și ce le favorizează persistența. Cu atât mai interesante sunt teoriile care au la bază mecanisme genetice, ereditare, hormonale, imunologice sau factori pur mecanici. Unii vorbesc de resturi embrionare „uitate” de metamorfoza intrauterină în vecinătatea uterului. Alții pun „implantele” în seama contracțiilor mușchiului uterin în perioada ovulației ori a menstruației. După cum bine știm, endometrul suferă modificări ciclice sub influența hormonilor, se regenerează lunar și — în absența unei viitoare sarcini — se elimină prin sângerare. Uneori, contracțiile uterine facilitează nu doar fluxul (către exterior), ci și refluxul sângelui menstrual (menstruație retrogradă), ocazie cu care „încolțesc” focare ectopice. Împiedicarea fluxului poate fi „datorată” și malformațiilor organelor genitale. Există și teorii despre modificări epigenetice la nivelului endometrului originar și migrarea celulelor deviate. Oriunde s-ar localiza, EM înseamnă inflamație locală și înseamnă perturbarea cel puțin pasageră a funcției organelor din vecinătate manifestată de la caz la caz prin grețuri, vărsături, balonări, turburări de tranzit și de micțiune, uneori chiar complicații majore precum ocluzia intestinală ori blocarea ureterului și insuficiența renală consecutivă. Recidivele conduc la cronicizare, cicatrizări și formarea de aderențe diverse care mai adaugă câte ceva mănunchiului de simptome. Uneori EM se asociază cu afecțiuni autoimune sau cu boli canceroase precum melanomul, cancerul de ovar, colon sau ganglioni limfatici, spun experții — ne rămân însă datori cu explicațiile.

Să încercăm să aflăm care dintre teze ar putea explica amploarea fără precedent a fenomenului numit EM. „Menstruația retrogradă” a existat dintotdeauna. Tot așa și factorii genetici/ereditari, cărora unii dintre autori le alocă jumătate din vină, deși aici ne-am putea întreba cum poate funcționa „moștenirea”, în condițiile în care EM se asociază adeseori cu infertilitatea?! Oricum genele nu-și pot demonstra potențialul fără interacțiunea cu mediul, a cărui influență e covârșitoare — un fapt care merită reflecție. Posibil ca în urmă cu decenii fragmentele de mucoasă „eșuate” în afara uterului să nu fi găsit terenul fertil (estrogenic) aproape perpetuu pe care-l găsesc astăzi. Asta face ca sistemul imunitar și mecanismele reparatorii ale organismului să nu mai reușească să curețe terenul în timp util. Cât despre stavilele în calea fluxului sanguin, poate că ar trebui să luăm în calcul nu doar obstacole anatomice (malformații), ci și articolele de igienă intimă (tampoanele). Știm că incidența malformațiilor aparatului urogenital feminin este în creștere și că sunt detectate la 4-7% în rândul populației obișnuite și la 17-25% în rândul femeilor care suferă de infertilitate și avorturi habituale. Cunoaștem și creșterea exponențială (pe alocuri cu 1.600%) a disforiilor de gen, precum și trendul ascendent privind blocarea chimică a pubertății și schimbarea de sex pe bandă rulantă. Deși manifestările EM ar trebui să înceteze la menopauză — odată cu încheierea activității ovarelor —, în 2-4% din cazuri focarele rămân active, în special la femeile care recurg la suplimente hormonale. Dezechilibrul hormonal produs de prea mulții și omniprezenții estrogeni ar putea sta la baza exploziei de cazuri și implicit a măsurilor de prevenție. Studiile există și sunt tot mai concludente, însă nu toți consilierii care se întrec în a le explica femeilor „totul despre EM” abordează (și) acest subiect.

Una dintre consecințele EM este infertilitatea, și ea se resimte pe plan socio-politic în multe state, inclusiv în China, care până nu de mult făcea sforțări serioase să limiteze numărul nașterilor. Îngrijorarea cu privire la plata pensiilor viitoare determină oficialii să recurgă la măsuri disperate pentru revigorarea natalității. Succesele arată altfel și te fac să te întrebi dacă nu cumva sutele de miliarde cu care sunt ademeniți potențialii părinți n-ar putea fi investite altundeva. Populația Terrei pare să fi atins un nivel peste care natura — ale cărei resurse sunt limitate — nu mai e dispusă să treacă și, indirect ia măsuri de temperare și respectiv temporizare, dar ele nu par să fie conștientizate și de factorii de decizie, mereu cu ochii pe creșterea economică și pe profitul companiilor. Pe de altă parte… ceea ce omul și-a făcut cu propria mână — otrăvirea mediului — nu poate fi desfăcut prin tipărirea de bancnote. Deloc surprinzător, având în vedere dependența de estrogeni a EM și inundarea pieței cu produse în care abundă disruptorii (perturbatori) endocrini. Eternele chimicale nu țin cont de nicio barieră anatomică și infiltrează alimente, medicamente, ambalaje, cosmetice, îmbrăcăminte și jucării. Până și în biberoane și în brățările-smart purtate de ambițioșii care vor să-și controleze necontenit funcțiile corpului și fitnessul au fost detectate. Plastifianți (ftalați), faimoșii PFAS (substanțe per- și polifluoroalchilice), dioxine, bisfenoli, pesticide — toate sunt capabile să mimeze estrogenii, să perturbe sistemul endocrin și să conducă la infertilitatea ambelor sexe. Până și poluarea cu cadmiu, nichel, aluminiu, crom, cupru etc. s-a dovedit a avea efecte estrogenice.

Așadar, ce este EM? O exagerare, un moft, sau o realitate tulburătoare? E un diagnostic perfecționat,  unul duplicitar, sau doar în vogă? E o plusvaloare pentru științe, sau e tributul plătit „civilizației” care i-a creat terenul fertil? Oricum ar fi, nu EM (efectul) trebuie tratată, ci cauzele acesteia. Dacă ne uităm la lista dietelor și a remediilor recomandate de terapeuți, descoperim de fapt alimentația și stilul de viață de la vremea când EM era aproape necunoscută. Poate dacă ne-am comuta interesul și preocupările de la încălzirea globală la otrăvirea globală, și dacă am reuși s-o înfrânăm cât de cât, am putea evalua restul mai clar și mai la rece, și n-am mai fi atât de maleabili și manipulabili.