Erori ireparabile

A existat o vreme când farmaciile erau depozit de materie primă pentru remedii, atelier de preparare și loc de vânzare într-o singură unitate. Rafturile și sertarele erau pline de ierburi și minerale, transformate de minți agere și mâini dibace în tincturi, alifii, prafuri și mixturi – teriacuri pe care iscusința umană le descoperise în Cartea Naturii. La baza rețetelor stăteau tradițiile, observațiile și experiența. Nu întotdeauna cunoașterea secretelor naturii a stârnit admirația și recunoștința semenilor și nu pe toți i-a întâmpinat Nobel cu distincția. De multe ori după colț adăsta rugul aprins de becisnicia ignoranței. Relația dintre buruienile diavolului și diavolii buruienilor a fost mereu riscantă, fiindcă, vorba lui Paracelsus: totul e otravă și doar doza face diferența între a fi și a nu (mai) fi. Astăzi farmaciile sunt deservite exclusiv de experți cu diplome și studii de specialitate și abundă în produse sintetizate în laboratoarele de chimie. Ierburile ocupă un loc neglijabil – majoritatea s-au mutat în drogherii și plafare, sau servesc industriei farmaceutice ca sursă de inspirație.

Peste tot pe planetă se găsesc frunze, flori, fructe, rădăcini și semințe all-in-one: extaz și agonie. Granița dintre proprietățile terapeutice și potențialul letal e foarte fragilă, iar trasarea ei e o artă care cere mișcări pe cât de fine, pe atât de precise. Demarcația e făcută astăzi de științe, iar boala, ca și sănătatea, sunt tratate și îngrijite în conformitate cu proceduri standardizate. Ironia sorții face ca printre primele remedii naturale utilizate de omenire în urmă cu multe mii de ani să se afle chiar otrăvurile obținute astăzi prin sinteză și care devastează în loc să vindece. Fiindcă pe atunci nici opiatele, nici canabisul și nici cocaina nu se utilizau în forma și maniera în care (și) le aplică astăzi (sin)ucigașii. Și nu numai doza face diferența, după cum vom vedea.

Ierburi tămăduitoare sau buruieni otrăvitoare: toate au devenit mină de aur pentru speculanții care au știut instinctiv cum să exploateze slăbiciunile omenești și potențialul naturii. Au extras, izolat și imitat seva fiecărei plante, și s-au folosit de mici confuzii semantice (coca-cocaina) ca să înlăture concurența nativă, aducând la sapă de lemn micii și inofensivii cultivatori. În realitate, coca (în limba localnicilor înseamnă „arbust”) nu-i totuna cu cocaina, așa cum nici macul nu e același lucru cu morfina (sau, și mai rău, cu heroina), cafeaua cu cafeina (din energizante), ori ergotamina din cornul secarei cu LSD-ul. Întocmai cum cei peste 100 de canabinoizi din echinacea, piper și trufe negre, cacao, hamei, sau cânepă (în latină cannabis înseamnă „cânepă”) nu sunt același lucru cu tetrahidrocanabinolul (THC) din laboratoarele de chimie. Dacă „diavolii buruienilor” n-ar fi sintetizat în retorte tot felul de rude apropiate sau mai îndepărtate ale compușilor naturali, nu s-ar fi ajuns la lupta disperată cu dependențele. Greu de crezut că omenirea o să câștige vreodată războiul cu stupefiantele, mai ales că nu pare să fie vorba atât de război, cât de eterna relație filo-fobă dintre victime și călăi și de monstruoasa coaliție dintre mai multe mafii.

Înainte ca drogurile să fie izolate în stare pură, plagiate de chimiști și introduse în organism pe căi inimaginabile, ierburile originare au stat mii de ani la baza existenței colectivităților. Cânepa este una dintre cele mai vechi plante de cultură, apreciată pentru lipsa pretențiilor în privința apei, îngrășămintelor și pesticidelor și pentru multiplele întrebuințări. A fost utilizată ca aliment, medicament, materie primă la fabricarea textilelor și a hârtiei și ca material de construcție. Macul („floarea somnului și a uitării”) a fost, la rândul lui, cultivat pentru proprietățile nutritive, terapeutice (calmante) și… ca obiect de cult. Coca a fost cultivată din vremuri imemoriale de indigenii din Anzi și aplicată exclusiv pe cale digestivă. Frunzele — mestecate sau transformate în ceai — erau remedii excelente pentru ameliorarea simptomelor cauzate de răul de înălțime ori pentru a face față condițiilor vitrege de lucru din mine. Bogate în minerale, fibre, vitamine și proteine, frunzele de coca combăteau efectele frigului, foamei și oboselii. Bașca proprietățile terapeutice precum calmarea durerilor și a inflamațiilor.

Dacă „barbarii incași, practicanți de obiceiuri și ritualuri păgâne” n-ar fi avut „norocul” să fie invadați (și măcelăriți) de „civilizații misionari creștini”, n-ar fi aflat nicicum că frunzele de coca nu erau sfinte, cum credeau ei, în naivitatea lor, ci buruieni diavolești și otrăvitoare. Poate că nici spiritul mercantil nu s-ar fi trezit în cuceritori și nu le-ar fi transformat în otrăvuri veritabile — așa cum s-a întâmplat ulterior —, dar asta e o altă poveste! Treptat cupiditatea a detectat cocaina printre cei 14 alcaloizi și a extras-o și izolat-o în stare pură. Tot așa cum a reperat „macul de opiu/de grădină” printre cele 600 de soiuri și a extras morfina. Cum a descoperit și extras hașișul și respectiv marijuana din componentele banalei cânepi. Cu timpul, scopul oficial de a trata maladii a fost substituit de intenția ocultă de a face profit, cu prețul transformării ființelor umane în zombi. Așa se face că o frunză poartă o stigmă pe care n-o merită, iar populațiile unor țări au ajuns să plătească pentru ceva ce cultura și tradițiile lor n-au comis vreodată, ci pentru ce-au făcut din ele stratagemele unor impostori. Unii cultivau și venerau tufa cu frunze sfinte, alții cultivă și se închină sfântului profit.

„Civilizații” Europei au adus tufele de coca acasă și, ambetați de efectele miraculoase, n-au mai făcut diferența între unicul procent de cocaină din compoziția frunzelor și concentratul de mai târziu. Atât celebra Coca-Cola cât și farmacopeea naturistă au avut extractul pe lista ingredientelor câteva decenii. Din păcate, asta nu a împiedicat următorul pas, mult mai periculos, care a constat în sinteza cocainei în laborator, un fapt pe care „salvatorii omenirii” se fac că-l uită. Ce altceva putea face lumea vestică și „evoluată”, decât să-și rezolve problemele prin externalizare? Le pune în cârca unor țărani săraci din Peru sau Bolivia și n-are nicio inhibiție să pună frunzele de coca pe picior de egalitate cu „drogul narcisiștilor” (sau să-i spunem mai bine „blestemul incașilor”?!). În urmă cu mai bine de 60 de ani ONU și OMS au interzis cultivarea necontrolată și consumul frunzelor de coca pe motiv că ar tulbura mințile oamenilor, i-ar face dependenți, și ar da startul consumului de cocaină – supoziții infirmate de științe în repetate rânduri. E ca și când ai interzice piperul negru ori consumul de cacao pe motiv că activează dependența de hașiș și de marijuana, sau prăjiturile cu semințe de mac ori laptele de vacă pe motiv că ar deschide calea dependenței de opiate. (Dacă-i așa, ar trebui să interzicem și laptele matern, fiindcă și acela conține cazomorfine — opiacee rezultate din descompunerea cazeinei!)

Experții ONU refuză și astăzi să accepte ștergerea frunzelor de coca de pe lista substanțelor interzise și, în ciuda evidențelor, continuă să considere infracțiune mestecatul lor. În zadar au demonstrat științele că frunzele de coca nu au efecte negative pe sistemul nervos central și că tubul digestiv descompune integral cantitățile minuscule de cocaină din compoziție. În zadar cercetătorii de la Harvard au pus la semn de egalitate valoarea nutritivă a frunzelor de coca cu cea a grâului, porumbului, arahidelor sau quinoa. (Unii le consideră mai bogate în nutrienți decât fructele și legumele.) În 2012 Bolivia a încercat să părăsească Convenția, sperând să obțină măcar concesia cultivării unor arii restrânse pentru fiecare persoană și legalizarea consumului tradițional al plantei în stare naturală și în scopuri culturale și medicinale. Consorțiul ONU a rămas neînduplecat, refuză recunoașterea vreunei erori istorice (confuzia coca-cocaină) și continuă să vâneze cu înverșunare ce mai poate vâna: tufele de coca ce-și cer reabilitarea. (Cum să le mai poți reabilita și ce garanție mai poți avea că lumea de azi se va întoarce automat și exclusiv la tradiție, în condițiile în care drogul de sinteză aduce profituri fabuloase, chiar dacă macină creiere pe bandă rulantă?!) Ce-i drept, prigonirea tufelor are mai mulți sorți de izbândă decât lupta cu mafia și laboratoarele ei.

Progresul a făcut posibilă și imitarea naturii în laborator. În timp ce unii își promovează marfa de sinteză prin „E bun, că e identic cu produsul natural!”, alții demonizează și interzic natura în baza aceleiași identități. Plagiatele noastre — extracte sau sinteze — se dovedesc de multe ori copii imperfecte și extrase din contextul natural unde aveau o cu totul altă menire. Natura nu oferă nimic în stare pură, ci la pachet, un pachet din care rareori lipsesc antidotul, adjuvanții și catalizatorii. Asta face ca efectul măsurat de noi în laboratoare să nu se regăsească în organism, oricât de mult le-ar semăna formula chimică. Ajunge să reflectăm la izomerii/enantiomerii preferați de natură și la racematele (amestecuri de izomeri în proporții egale) din eprubete. Chiar dacă cocaina e un „produs natural” extras din frunzele de coca, extractul e în realitate un amestec de patru perechi de enantiomeri, din care doar unul seamănă cu cel natural (în acest caz „de stânga”). Valabil și pentru cafeina multor energizante, înjghebată din…  amoniac/uree și acid cloracetic, ca și pentru sinefrina (un analog al adrenalinei — stimulator al bătăilor inimii și arderii grăsimilor — identificat în portocala amăruie) înfiripată din hidroxibenzaldehidă și nitrometan — ambele recomandate călduros sportivilor și persoanelor adipoase. Și ca ele sunt multe alte flageluri sintetice aducătoare de necazuri consumatorilor și de miliarde traficanților fără scrupule. Bunăoară morfina, izolată mai întâi (1804) din opiul din mac și transformată mai apoi (1874) în catastrofa (semi)sintetică pe nume heroină.

Cele mai periculoase sunt de departe drogurile de sinteză, dar ne îmbătăm cu apă rece dacă ne imaginăm că extractele ar fi inofensive. „Extracția” sună bine până afli câte ceva despre supliciile tehnologice la care sunt supuse produsele naturale – suficient cât să te convingă să ronțăi coaja de portocală, frunzele de coca sau… boabele de cafea. Decofeinizarea (extracția cafeinei din boabele de cafea ori din frunzele de ceai) presupune o serie de reacții în care se implică tot felul de chimicale, de la carbonat de calciu și clorură de metilen la cloroform, etilacetat, sulfat de magneziu, acetonă și eter de petrol. Reacții intersectate cu fierberi, filtrări, presări, vacuumări, clătiri, sublimări și tratamente brutale cu CO₂ sub presiune și ultrasunete etc. Poftă bună atât celor care speră să savureze băuturi și produse energizante care conțin cafeină anhidră ori teofilină metilată, cât și celor care preferă reziduul dietetic comercializat sub numele „decofeinizat”!  Spun „speră” fiindcă e clar că industriile nu recurg prea des la extractul obținut anevoios și costisitor, ci preferă, ați ghicit: cafeina sintetică. Nu costă mai nimic… cu excepția sănătății (nu doar a diabeticilor) și uneori și a vieții consumatorilor (mai ales adolescenți)! O formulă chimică identică cu a moleculei naturale nu reprezintă garanția unui efect identic. Din păcate, nu numai farmaciile abundă de prafuri, pulberi și compuși chimici, ci și bucătăriile. Bucătăriile industriei zise „alimentare” seamănă tot mai mult cu laboratoarele de chimie.

Mereu uităm că suntem parte a unui ecosistem și că mecanismele de (auto)reglaj se declanșează automat. Ordinea naturală se restabilește cu sau fără noi. Lăcomia concernelor nu poate fi contracarată decât de boicotul unor consumatori care sunt corect informați și știu ce vor. Consumatorii sunt carnea de tun și ei sunt singurii care pot influența mersul războiului în favoarea lor, nicidecum tartorii ce poartă tratative despre soarta omenirii la telefon și din fotolii luxoase. Va fi din ce în ce mai greu, în condițiile în care „inteligența” e purtată în buzunar și e tot mai artificială, dar merită încercat!