Este luna lor, a absolvenților de terapie intensivă neonatală. Este celebrată viața, care părea imposibilă, este sărbătorită speranța

„Bună. Numele meu este Alexandra, sunt o mămică mândră de prematur. La vârsta de 26 de ani am rămas însărcinată; prima sarcină, emoții foarte mari, fără temeri, fără gânduri negative. Analizele la zi, totul ok din punctul meu de vedere. Din primele patru săptămâni de sarcină am mers la doctor pentru toate investigațiile necesare. Am căutat un doctor care să fie ok, sa aibă recomandări bune, experiență și să putem fi pe aceeași lungime de undă pe toată perioada sarcinii. Am crezut ca l-am găsit, dar a fost doar o impresie. Am făcut toate investigațiile pe care mi le-a recomandat, mergeam la control de două ori pe lună. Când mi se părea mie ceva „ciudat”, vorbeam și mă chema la control.
În săptămâna 17 am vrut și o a doua părere, a unui alt doctor „bine văzut” în oraș. Acesta, după primele minute de la consultație m-a întrebat dacă vreau să îmi spună direct sau pe ocolite. Am ales să fie cât mai direct. Îmi zice: „Doamnă, vreau să fac o ecografie, să vedem dacă inima fătului mai bate, deoarece aveți colul deschis de 5, iar punga cu fătul o simt cu degetul, este coborâtă. Facem ecografie, vedem starea fătului, apoi chemați salvarea, vă duceți și vă internați de urgență. Rămâneți aici, pe masa de consultații, până vin cei de la salvare să vă ajute, dacă vă ridicați riscați să pierdeți sarcina, pur și simplu să vă scape fătul. Avort!” Am făcut ecografie, simțeam copilul, totul a fost în regulă. Am refuzat să-mi cheme salvarea, eram la câțiva metri de spital. Am decis să merg la camera de gardă, cu biletul de la dumnealui. Acolo, am fost dusă direct la consult, la șeful secției de ginecologie. Consult este mult spus, a fost doar o simplă monitorizare, abia a reușit să prindă câteva bătăi ale inimii fătului. De mine s-a ocupat asistenta, doctorul doar și-a pus parafa și mi-a zis că sunt prea pesimistă, să mă duc liniștită acasă. În legătură cu consultația de la celălalt doctor, a zis că rămâne la aprecierea mea pe care îl cred.Ziua aceea a fost șoc pentru mine. Am ajuns acasă, mi-am făcut un mini bagaj de spital, am vorbit cu soțul și am hotărât să merg a doua zi la doctorul care îmi urmărea sarcina. Acolo, m-a izbit în față realitatea, lipsurile din sistemul nostru medical. Fără empatie, fără susținere, fără îndrumare, fără nimic din partea unor așa ziși „experimentați”. I-am arătat doctorului meu biletul de la consultația din ziua precedentă. De cum a văzut, a luat foc la propriu. Și, în loc să facă consultul, el mă certa, că de ce am nevoie de o a doua părere, pentru ce îmi trebuie, de ce nu am încredere în el, în experiența și reușitele lui de până acum. Abia după 15 minute de dojeneală primită din partea lui și a asistentei, îmi spune: „Dezbracă-te și suie sus pe masă, să văd eu ce col ai tu deschis!”. Din prima secundă în care a început consultul s-a oprit și mi-a zis: “Ai mașină? Dacă da, du-te azi, de urgență, la Bucuresti, că nu mai ajungi până acasă, pierzi sarcina. Sau, dacă nu ai posibilitate, te internez acum și așteptăm să se producă avortul, pentru că aici nu avem decât câteva incubatoare care sunt ocupate și nu e secție de prematuri!”
Încercam să asimilez cât de repede puteam ce mi-a zis îmbrăcând-mă. L-am întrebat unde sa merg, să-mi dea salvare dacă e așa grav, să sune, să facă ceva. A zis că nu poate decât să-mi spună să mă duc la București, la Polizu, la camera de gardă, că o sa fie un doctor de gardă și știe ce are de făcut. Asta a fost experiența cu trei doctori dintr-un oraș care, cât de cât, zic eu, este cu posibilități: Pitești, județul Argeș.
Am ajuns la Polizu, cu mașina proprie, l-am găsit pe doctorul Robe Florian. Un medic de nota 1000. M-a internat în săptămâna 18, mi-a dat tratamentul adecvat, dar și grija dumnealui pentru mine a fost deosebită. Mi s-au explicat riscurile nașterii premature, ce o să se facă pentru ca eu să pot  duce sarcina cât mai aproape de termen. Au fost 8 săptămâni în care am stat numai la pat, coboram numai pentru nevoile fiziologice. La 27 săptămâni. mi s-au rupt membranele; doctorul a făcut tot ce a putut pentru a mai duce sarcina încă 5 zile, când a fost nevoie să nasc de urgență. Aveam 27 săptămâni și 5 zile, am născut natural, o fetiță de 1200 grame. A scăzut la 1000 grame, a avut nota 1 la naștere, 47 cm. Am văzut-o pentru câteva secunde, mi-a a dat-o moașa să o pup și au luat-o. Fetița a avut câteva probleme la naștere, fapt pentru care am stat internate până a avut greutatea de 2500 grame, când ne-au externat.După naștere am avut parte de tot sprijinul familiei, soțul a fost cel mai aproape de mine. Nu știam ce este prematuritatea, riscurile, absolut nimic. Am dat și peste păreri dezamăgitoare pentru mine, gen „wow, ai născut așa devreme, o să aibă sechele, o să ai de tras etc…” dar, zi de zi am încercat sa fiu acolo, lângă puiul meu, să mă chinui pentru laptele matern. Nu am lăsat pe nimeni din exterior/familie să meargă să o vadă. Numai eu și soțul mergeam la vizită, atât.
În momentul acela nu aveam nevoie de părerile și întrebările nimănui, de ce e așa, de ce nu e invers. A fost o perioadă dificilă, grea, dar pe undeva și frumoasă pentru mine. Am văzut-o cum a crescut sub ochii mei. Îmi amintesc cu durere și ,în același timp, cu drag de acea perioada. Acum, fetița este ok, a recuperat, are 3 ani și 11 luni. Nu am avut nevoie de nicio intervenție, de recuperare, nimic. Dar, bineînțeles, am fost și suntem niște părinți responsabili în tot ceea a trebuit să facem, toate controalele, la recomandarea medicului neonatolog, și cele uzuale/anuale. Acum, ca o încurajare pentru toate mamele de prematuri, să știți că după o naștere prematură, poate să existe și o sarcină dusă la termen, o naștere normală și un copil sănătos tun.La distanță de un an jumate, am rămas însărcinată cu cea de-a a doua fetița. Când am plecat acasă cu fetița cea mare, soțul i-a spus domului doctor Robe, că o să ne revedem cât de curând, pentru că ne dorim 3 copii.
Ne-a recunoscut domul doctor imediat, în sala de așteptare. Cea de-a doua sarcină a fost opusul primei. Pe toată perioada sarcinii mi-a lipsit pofta de mâncare, am avut arsuri, greață, vomă. Am mers lunar la control. În săptămâna15 mi s-a făcut cerclaj, pentru a putea duce sarcina la termen. A fost o intervenție cam dificilă din punct de vedere medical, dar care a decurs bine. Nu am putut respecta întocmai toate recomandările doctorului. Au fost multe: prima, care s-a respectat cu sfințenie, a fost fără contact sexual, recomandarea venind de când am aflat că sunt însărcinată, adică de la 4 săptămâni. Fără efort, stat în pat cât mai mult, la orizontală, cu picioarele ridicate; fără regim alimentar, dar grijă mare la ce puteam să mănânc; să nu ridic, să nu fac sport. Am respectat, dar având fetița cea mare, care era în plină fază de mers, curiozități peste curiozități, fiind singură cu ea acasă, toate treburile casnice (mâncare, spălat, curățenie, călcat etc) le făceam eu singură. A fost o sarcina fără probleme, dusă la termen, până la 38 de săptămâni și 4 zile. M-am dus la controlul de 38 săptămâni. S-a hotărât să rămân în spital deoarece trebuia sa îmi provoace nașterea de urgență, lichidul își schimbase culoarea, creierul fetiței nu se oxigena suficient, bătăile inimii erau anormale. Alt șoc!Din prima zi a internării s-a făcut tot ce era necesar pentru a se deschide colul, perfuzii, balonașu’… Nimic! Atunci când trebuia să nasc, nu puteam.
Am mers din prima pe varianta nașterii naturale, am avut 17 ore de travaliu. Contracții la 5 minute, dar nu erau de naștere. O zi și o noapte întreagă am urcat și am coborât scări cât pentru toată viața. În momentul nașterii, doctorul a fost chemat de acasă la ora 3:30. De la 4 până la 5:20, doctorul a stat lângă mine, mi-a monitorizat tot ce era necesar, mi-a administrat perfuzii pentru contracții și pentru dilatare; am avut o oră în care am râs, am plâns și, când a fost să nasc era să scap copilul în mijlocul camerei, în drumul dintre pat și masa de naștere. Fetița a avut 3550 grame, 40 cm, nota 10.
Mi-a fost dată câteva minute, am ținut-o în brațe acolo pe masă. După două ore mi-a fost adusă în salon și pusă la sân. Totul era diferit față de experiența cu fetița născută prematur. Probleme au fost și la cea de-a doua fetiță, a stat 5 zile la Terapie Intensivă deoarece a avut deviație de sept din naștere și nu putea respira fără oxigen. Am trecut, din nou, la programul de muls, băut ceai și stat de pază pe la ușa de la terapie. Acum însă, a fost ceva diferit, știam despre ce e vorba, ce se întâmplă în spatele ușii de la ATI. Parcurgem cu ochii minții toate holurile spitalului, nimic nu îmi mai era străin, ciudat. Am încercat să ofer sfaturi proaspetelor mămici de prematuri, cu care am avut contact, acum fac același lucru. Îmi doresc ca prematuritatea să nu mai fie un subiect tabu. Să conștientizăm că avem lipsuri foarte mari în domeniul medical, dar în același timp putem întâlni medicii care luptă pentru viața noastră și a copiilor noștri. Consider că a fi un copil prematur este o minune, este mana lui Dumnezeu. El ne pune la încercare, și pe noi părinții, dar și pe copilul care luptă pentru viața lui. Sunt momente pline de dezamăgiri, bucurii, suișuri și coborâșuri. Trebuie ca toate mamele, viitoarele mămici, să fie cât mai deschise, să se informeze singure despre nașterea prematură, pentru a nu fi șocul așa de puternic la aflarea veștii. Mă consider norocoasă, am avut parte de două experiențe din care am învățat foarte multe.
Am fete mari acum, sănătoase! Pentru asta Îi mulțumim lui Dumnezeu, pentru că a fost alături de noi. Ne dorim să trecem și prin treia experiență, cât de curând!
Aceasta a fost povestea mea, despre o naștere prematură, cu șanse minime de supraviețuire ale copilului, și o naștere la termen”.

Comentarii