Estetica prăpădului și îmbrățișările limbii

Un articol de pe site al domnului Marian Nazat mi-a amintit de o capodoperă a literaturii ruse post-clasice pe care o recitesc rar, însă cu nespusă plăcere: Cevengur. Cartea e „neagră” (o cronică romanțată a apocalipsei comuniste în câmpia rusă), dar frumusețea scriiturii lui Andrei Platonov te ține lipit de abis de la prima până la ultima pagină.

Cum traversăm o altă apocalipsă decât cea a comunismului clasic, mi se pare oportun să notăm aici câteva citate, să fie la îndemână. (Sper că nu ca Gog al lui Papini, care-și notează un pâlc de ideograme chineze „ca să le aibă la îndemână”. Din păcate, ultima ediție a cărții a făcut poanta praf, întrucât onorabilii editori fie n-au înțeles poanta, fie au uitat să tipărească și ideogramele – e cam totuna.) Sunt doar câteva dintre bijuteriile veșnic verzi ale unui scriitor uriaș cu care istoria a fost necruțătoare, iar posteritatea – destul de ingrată. Despre împlinirea multor scene absurde ca cele de mai jos (la aproape un secol după ce au fost născocite)… poate altă dată. Deocamdată să savurăm frumusețea neverosimilă și tâlcurile apăsătoare ale micilor povești.

„Dostoievski îl cunoștea pe țăranul acesta: era un vechi dezertor. Venise în sat la o vârstă fragedă, nu se știa de unde. Fără adeverințe și acte. Nu putuse fi mobilizat în niciun război: nu avea un an de naștere oficial și nici un nume. Se putea spune așadar că nici nu exista; trebuia totuși să-l cheme într-un fel, și pentru comoditate, cetățenii îi spuseseră Nedodelannîi*, dar în scriptele fostului soviet sătesc nu figura. Existase un notar care, sub lista tuturor numelor de familie din sat, adăugase «Alții – 1; Sex – îndoielnic». Următorul notar nu înțelesese însă această însemnare și adăugase un cap în plus la vitele cornute mari, iar pe «Alții» îl tăiase de tot. Așa că trăia Nedodelannîi dintr-o scăpare în scripte ca meiul care se scurge dintr-o căruță pe drum.”

(* – „Neterminatul”)

„– Ideea îl îndrăgește pe cel slăbănog și amărât… Când ai mai pomenit tu ca oamenii grași să trăiască liberi?
– Dar tu istorie ai citit?
– Eu deduc! zise Gopner clipind.”

„Tovarăși, a înțeles cineva ceva? Eu n-am înțeles nimic. Pentru noi e important să știm, rostea răspicat și de acum supărat secretarul, ce avem de făcut când ieșim de aici pe ușă. Iar ăsta ni se tot plânge de nu știu ce condiții obiective. Eu spun – când e revoluție, nu mai sunt condiții obiective…”

„Sub ochiul tăios al soarelui cețurile se stingeau ca visele. Și acolo unde noaptea te înspăimânta se întindeau acum, luminate și sărace, spațiile goale. Pământul dormise dezvelit și chinuit, ca o mamă de pe care alunecase plapuma.”

„– Tot mai trăiești, uncheșule? îi spuse Zahar Pavlovici paznicului. Pentru cine mai ții tu socoteala zilelor și nopților?
Paznicul voia să nu răspundă: în cei șaptezeci de ani de viață se convinsese că jumătate din treburi le făcuse degeaba, iar trei sferturi dintre toate cuvintele le spusese aiurea: din cauza preocupărilor lui nu supraviețuiseră nici copiii, nici soția, iar cuvintele le uitase, ca pe un zgomot străin. «O să-i spun un cuvânt omului ăstuia», își spuse paznicul, «omul o să meargă o verstă și n-o să mă păstreze în memoria lui veșnică: cine-i sunt eu – nici rudă, nici ajutor!»

– Degeaba muncești! îi spuse cu reproș Zahar Pavlovici.
Paznicul răspunse la prostia asta:
– Cum așa – degeaba? Din ce țin minte satul nostru de zece ori a plecat, iar mai apoi s-a întors din nou. Și acum o să se-ntoarcă: multă vreme fără oameni nu se poate.
– Și clopotul… pentru ce-l mai tragi?

Paznicul îl știa pe Zahar Pavlovici ca pe un om care-și dă frâu liber mâinilor pentru orice fel de muncă, dar nu cunoaște valoarea timpului.
– Ia te uită – pentru ce bătaia de clopot! Cu clopotul eu scurtez timpul şi cânt cântece…
– Ei, cântă, zise Zahar Pavlovici și ieși din sat.”

„Au făurit comunismul total la Cevengur, și viceversa.
Au pus la dispoziția burgheziei cerul nemărginit, înzestrat cu stele și aștri, în care aceștia să-și poată organiza bunăstarea veșnică. Le-au luat la schimb pământul, construcțiile și restul inventarului.
Apoi le-au organizat a doua venire a lui Hristos, care avea să-i ducă într-o lume mai bună. Pentru aceasta, i-au ajutat pe fiecare în parte, cu naganul.
Au mâncat țapul ispășitor, urmând ca pe viitor ei să fie vinovați de toate.”

„«Uite, vezi», își spuse Gopner, «când oamenii nu fac nimic, le apare o minte de prisos, și ea e mai rea ca prostia.»”

„– Ce să mai spun, dragule! Ce n-am băut eu? Am băut și lac, și soluție de lustruit, pentru odicolon am plătit bani frumoși. Totul degeaba: te zgârie, dar nu-ți bucură sufletul! Dar mai ții minte, vodca era preparată ca la spital, scârba! Transparentă, parcă era văzduhul lui Dumnezeu – niciun fir de praf, nici miros, ca lacrima unei femei. Sticluța era foarte îngrijită, sigiliul corect – un lucru iscusit! Iei o sută – imediat vezi și egalitatea, și frăția. Era viață!

Toți ascultătorii oftară cu sinceră părere de rău pentru tot ce trecuse și nu se oprise în loc. Câmpurile erau luminate de cerul dimineții și peisajele triste ale stepei cereau să intre în suflet, dar nu erau lăsate și se iroseau în mersul trenului, fără să se-aleagă cu vreo privire aruncată în urmă.”

„Oamenii îl ascultau pe conducător speriați de fericirea periculoasă.”

„– Prezidiul propune să fie adoptată unanim, încheie președintele cu o voce experimentată.
– Minunat, spuse cel care stătea în fața tuturor membrilor comunei, șeful tracțiunii vii, încrezător în mintea oamenilor străini. Toți ridicară mâinile, în același timp și vertical, dezvăluind o deprindere obișnuită.
– Dar uite că nu e bine! declară cu voce tare Kopionkin.
– Păi de ce? se neliniști președintele.

Kopionkin agită spre adunare mâna în semn de necaz:
– Păi să fie măcar o fătuță care să voteze împotrivă…
– Păi de ce, tovarășe Kopionkin?
– Ce ciudați mai sunteți: păi tocmai pentru a complica lucrurile…
– Am înțeles, așa e! se bucură președintele și o propuse adunării pe responsabila cu păsările și secara, Malania Otverșkova, să voteze mereu împotrivă.

– Unanim, nu? Și cu un vot împotrivă, zise preşedintele.
Dar ieși mai complicat: Malania Otverşkova, desigur, votă împotrivă, dar, în afara ei, responsabilul cu îngrășarea solului – un membru roșcovan al comunei, cu o față masivă, comună – se abținu.
– Ce-i cu tine? spuse încurcat președintele.
– Mă abțin pentru a complica lucrurile! născoci acela.
Atunci el, la propunerea președintelui, fu desemnat să se abțină permanent.”

„– Vorbeşte nelimitat, până diseară e timp destul, îi spuse președintele lui Kopionkin. Dar Kopionkin nu putu să vorbească fluent mai mult de două minute, pentru că îi intraseră în cap niște gânduri străine și se mutilau unul pe altul până ce nu mai puteau fi exprimate, așa că își opri chiar el cuvântul și deveni atent la hărmălaia din capul lui.”

„Kopionkin nu visă nimic, pentru că la el totul se întâmpla în realitate.”

„Dar pe atunci scrisorile erau citite de oameni străini. Scrisoarea lui Dvanov către Șumilin fusese citită încă de la Petropavlovsk. Primul o citise poștașul, mai apoi toate cunoștințele lui care se ocupau cu lectura: profesorul, diaconul, văduva prăvăliașului, fiul dascălului și încă cineva. Nici bibliotecile nu funcționau pe atunci, cărți nu se vindeau, iar oamenii erau nefericiți și cereau o alinare sufletească. De aceea, casa poștașului devenise o bibliotecă. Scrisorile extrem de interesante nici nu mai ajungeau la destinatar, ci rămâneau să fie recitite pentru o desfătare permanentă.”

„Se dovedise că omul acela se considera Dumnezeu și știa tot. Pentru convingerea sa renunțase la arat și se hrănea numai cu pământ. Spunea că odată ce grânele ies din pământ, acesta are sațietatea lui nemijlocită, trebuie numai să-ți obișnuiești stomacul cu el. Credeau că o să moară, dar el trăia și în fața tuturor își scotea pământul rămas printre dinți. Pentru asta îl venerau oarecum.

Când secretarul sovietului îl conduse pe Dvanov la încartiruire, Dumnezeu stătea în prag și tremura.
– Dumnezeu, spuse secretarul, condu-l pe tovarășul până la Kuzia Pogankin, spune că e de la soviet, e rândul lor!

Dvanov porni cu Dumnezeu.
Se întâlniră cu un bărbat nu prea bătrân, care-i spuse lui Dumnezeu:
– Salutare, Nikanorîci, ar fi timpul să fii și tu Lenin, din moment ce ești Dumnezeu!

Dar Dumnezeu rezistă și nu răspunse la salut. Oftă numai, când se mai depărtară:
– Of, și țara asta!
– Ce-i, întrebă Dvanov, nu-l ține pe Dumnezeu?
– Nu, recunoscu simplu Dumnezeu. Văd cu ochii, pipăie cu mâinile, dar nu cred. Iar pe soare îl recunosc, deși nu au ajuns personal până la el. Las’ să tânjească după rădăcini, până nu se golește scoarța.”

„Seara, când îl privea pe Sașa citind, îi era uneori milă de el. Ar fi vrut să-i spună: «Nu te chinui cu cartea, dacă acolo ar fi fost ceva serios, de mult oamenii s-ar fi îmbrățișat unii cu alții.»”