Eterna slugărnicie românească

Într-o binecunoscută pagină din romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, Ștefan Gheorghidiu descrie astfel șocul pe care i l-a produs comportamentul nevestei crezute, pînă atunci, o ființă de excepție:

„…îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă. Sînt cazuri cînd experții, într-un tablou vechi, după felurite spălături, descoperă subt un peisaj banal o madonă de vreun mare pictor al Renașterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică originalul: un peisaj și un cap străin și vulgar“.

Scriitor de forță analitică excepțională, Camil Petrescu definește astfel de descoperiri ca fiind revelații în conștiință. Fixat în opera marelui romancier la individ, fenomenul revelației în conștiință poate fi extins și la colectivități.

La un moment dat, grație unor împrejurări de excepție, o colectivitate poate avea revelația că o realitate din jur — inclusiv cea a unui regim politic – e în esență alta decît cea pe care o credea ea din experiența de pînă acum. Astfel, românii au descoperit că sub pojghița de comportament european al autorităților se ascunde o esență de slugărnicie provincialistă. A fost de ajuns summit-ul NATO de la București din zilele de 2-4 aprilie 2008 pentru ca românii să vadă că Autoritățile, atît de nepăsătoare în privința administrării Bucureștilor, se precipită să asfalteze, să vopsească arborii, să planteze panseluțe în așa fel ca mai-marii lumii, picați în popas trecător pe malurile Dîmboviței, să fie încîntați de ordinea și frumusețea întîlnite în cale. Această muiere care-și spală capotul soios ca să nu vadă oaspeții că e delăsătoare a fost pusă pe seama mentalităților ceaușiste. E o greșeală de aproximare.

Istoria țării ne arată că o astfel de atitudine izvorăște nu din mentalitățile ceaușiste, ci din mentalitățile românești. Conducîndu-ne în intimitatea secolului al XIX-lea, prin volumul în intimitatea secolului 19, Ioana Pîrvulescu redă, fără amuzamentul, totuși, cuvenit, o întîmplare de pe vremea lui Carol I:

„Curînd după venirea noului principe, s-a pus la cale în cinstea lui o mare vînătoare de urși la Buzău. Prefectul, temîndu-se că nu vor fi destule exemplare în bătaia puștii Majestății Sale, a cumpărat vreo 10 urși de la țigani și i-a mînat în pădure. în strigătele hăitașilor «urșii au ieșit la iveală, unul drept în fața lui Vodă care, punînd pușca la ochi, foarte emoționat, era gata să tragă cînd ursul s-a ridicat în două picioare și, mormăind, a început să joace»“.

Autorul acestei regii? Prefectul Pantazi Ghica.

50 de ani mai tîrziu. Duminică, 13 iunie 1920, Regina Maria se află la Roman, într-o acțiune de binefacere. Aici o primește prefectul. Un personaj „foarte candid, a cărui bucurie s-a manifestat extrem de comic și de emoționant“. Grija numărul unu a oficialului era să „fie fotografiat în gloria lui trecătoare“, drept pentru care „plasase cîte un fotograf în fiecare colț!“. Provincialismul slugarnic naște o scenă comică exemplară. Chiar dacă nu e exploatată literar cum se cuvine, dat fiind că Regina Maria nu e un spirit satiric, ci doar unul cu simțul ridicolului, scena stîrnește rîsul:

„Ne-am dus să ne aranjăm ținuta la doamna Negruzzi și apoi am fost conduși la o grădină publică, unde ni s-a oferit un ceai, într-un biet pavilion minuscul de pe o biată insuliță înconjurată de o onestă baltă pe nedrept numită lac. Au fost aduși toți orfanii din oraș și eu i-am hrănit cu prăjituri — după care entuziastul prefect ne-a invitat să ne urcăm în barcă și să facem înconjurul leșinatei porțiuni de apă. Lisabetei i-a displăcut ideea, dar trebuia să ne supunem, omul fiind atît de hotărît. Așa că ne-am supus ridicolului de a merge cu barca de jur-împrejurul insuliței, în timp ce un public entuziast stătea pe ambele maluri aruncîndu-ne flori. Desigur că prefectul se afla în barcă cu noi și la fiecare capăt avea postat un fotograf la care stătea cu fața de cîte ori putea, indiferent cît de complicate erau manevrele necesare ca să nu aibă nimic între el și aparat.

A fost un lucru atît de nedisimulat, atît de teribil de evident, încît ne-a umplut de toleranță, de bunăvoință și răbdare, deși ceea ce ni se întîmpla era de un ridicol suprem. Împreună cu noi și prefectul se mai afla în barcă excelenta doamnă Averescu. După un timp, în barcă a intrat ceva apă, și picioarele noastre se udaseră foarte tare. În final, acest lucru a fost un pretext să încetăm a ne mai învîrti în jurul minusculei insule; în plus, se lăsa seara și lumina nu mai era propice pentru fotografiat, așa că am fost eliberate și ne-am putut retrage să ne odihnim puțin acasă la doamna Negruzzi, înainte de cină“.

Eterna nevoie a autorităților de a fi sîrguincioase în satisfacerea hachițelor stăpînilor și nu în îndeplinirea celor de care au nevoie cetățenii.