Eu nu mai vreau să las minciuna să-și facă veacul prin bătătura sufletului meu

Am ajuns la concluzia că este foarte important să ai curajul să spui ce gândești, chiar dacă asta nu este pe placul celorlalți. La urma urmei, nu este foarte importantă împăcarea cu lumea, ci împăcarea cu propria conștiință. Nu o dată am fost contrazisă, chiar violent, deși am avut toate argumentele posibile, prin care mi-am putut susține punctul de vedere. Sigur că bunul simț m-a obligat de multe ori să tac, să abandonez, dar fiind copleșită de revoltă față de lașitatea mea, am îndurat nopți nedormite, arderi inutile. N-am înțeles niciodată logica celor care își impun punctul de vedere prin forța cuvântului, uneori în decibeli ce sperie, alteori în expresii licențioase sau jignitoare. Mi-am dat seama, însă, că acest fel de a fi este propriu celor care nu au argumente, celor care nu gândesc, așa că m-am detașat și, cu măsura bunului simț pe care l-am primit de la părinții mei, mi-am spus tot mai hotărât punctul de vedere. Nu am iluzia că dețin adevărul absolut, dar nici nu pot accepta să fiu contrazisă când eu cunosc nemijlocit o anumită situație.

Am scris o serie de povestioare inspirate din întâmplări care, de cele mai multe ori, mi-au marcat viața. Reacția celor care le-au citit au fost diverse. Unii m-au întrebat dacă nu mi-e frică să spun cu atâta seninătate și sinceritate anumite lucruri, alții mi-au sugerat să tac, să nu cumva să supăr pe cineva. Au mai fost și cei care mi-au scris în particular că se bucură că am puterea morală să spun adevărul, pe care și ei îl cunoșteau din surse sigure, dar n-au avut puterea morală să o spună pe față. Și atunci m-am întrebat eu, oare nu-i păcat să lăsăm adevărurile să moară odată cu oamenii care le cunosc? Oare de partea cui suntem atunci când ne lăsăm consumați de ipocrizie, ori prefăcându-ne că am uitat, ori tăcând atunci când ar trebui să spunem? Eu nu mai vreau să-mi fie frică! Eu nu mai vreau să las minciuna să-și facă veacul prin bătătura sufletului meu. Mi-am învățat elevii să fie mereu sinceri și cinstiți, să spună lucrurilor pe nume și oare dacă eu aș face altfel de cum le-am spus lor n-aș fi o mare ipocrită? Tocmai asta nu vreau.

Cum să tac și să nu râd a pagubă când doamna ministru a Educației dă indicații elevilor care nu au acasă curent electric să învețe lecțiile de la televizor? Doamna ministru a văzut oare că televizorul dânsei este conectat la priza de la curentul electric? Mai spune că acești elevi din categoriile defavorizate să dea mesaje pe Whats App la onor minister și să spună ce probleme au. Păi, doamna ministru, o primă și mare problemă ar fi că aceștia sunt DEFAVORIZAȚI, așa că nu au asemenea scule și posibilități! Cei care au Whats App au și curent, au și tablete și telefoane, uneori mai inteligente decât ei, au și toate alea, numai dorința de a învăța mai trebuie cultivată.

Cum să tac în condițiile în care avem tot mai mulți profesori-doctori fără să fie absolvenți de liceu? Îmi amintesc de o glumă de aici din zonă. Un domn oarecare, cu o situație materială de invidiat, s-a apucat să facă școala, pe care n-o făcuse la vremea ei. A făcut liceul ”la distanță” , tot ” la distanță„ a terminat și o facultate iar după licență a invitat la masă câțiva foști profesori de liceu, ca să le mulțumească de ajutor. Încântat și plin de sine omul, licențiat de acum, a întrebat foarte serios: „Oare ce-ar trebui să mai fac acum?”, la care unul dintre profesorii de la masă i-a răspuns: „Ar trebui să faci școala generală!” E de râs? Nu! Cred că mai degrabă este de plâns! Si atunci, oare cum aș putea să tac?