Agenția Internațională pentru Energie Atomică, îngrijorată că Israelul ar putea viza instalațiile nucleare iraniene

Un citadin la porțile Orientului

Invitația domnului Ion Cristoiu de a fi oaspetele blogului domniei sale m-a onorat, dar m-a și luat prin surprindere. De-a lungul memorabililor ani post-decembriști, nu totdeauna am fost pe aceeași lungime de undă în ce privește zbuciumata noastră scenă politică. Dar cât de în dezacord pe anumite teme am fi fost (de la distanță, dumnealui editorialist și director la Evenimentul zilei sau la alte gazete, eu editorialist și redactor-șef adjunct la România liberă), bineînțeles că nu l-am luat niciodată în serios când se ostraciza, alintându-se ca o vedetă ce este, că ar fi „un comunist” eșuat în democrația de mucava românească. Nici vorbă.

Dincolo de gazetarul și scriitorul de excepțională versatilitate tematică și stilistică, Ion Cristoiu este un magnanim al spiritului, neobosit în a se uimi, clipă de clipă, de diversitatea condiției umane, în general, și de cea de la porțile Orientului, în special, esențialmente onest, dar și sarcastic observator al anecdoticului plin de umor care diriguiește viața, un demontator subtil – ca un ceasornicar de finețe – al scurgerii timpului politicianist, și, mai presus de orice, un împătimit făcător de gazete, veritabil corifeu al presei libere – toate plasându-l la antipozi de funesta ideologie și de instrumentarul ei terorist.

Nu mă gândeam nicio clipă că toate acestea vor fi venind în viața mea adultă, când, copil fiind, în anii ’60, în orașul dunărean Giurgiu, tatăl meu, funcționar la Poștă, la secția Difuzarea presei, îmi aducea acasă revistele franțuzești Riquiqui și Roudoudou, precum și Vaillant și Pif le Chien, eu învățând astfel să citesc franțuzește concomitent sau chiar înainte de a învăța să citesc românește. Tatăl meu, Constantin, cunoscut în urbe ca Ticu Șerbănescu, boem nemembru al niciunui partid politic, fusese, înainte de venirea comuniștilor, secretarul general al primăriei, corespondent al gazetelor vremii – „Universul” și „Gândirea”- și primul bibliotecar voluntar al Ateneului din urbe, înființat cu sprijinul lui Nicolae Iorga.

După 23 august, din salariul de la Poștă creștea trei copii, eu apărând prin anii ’50. La serviciu, se ocupa, între altele, cu ținerea evidenței revistei imperialist-decadente Paris Match, din care veneau două exemplare în tot orașul și circulau succesiv pe la toate notabilitățile – câte o săptămână la primul-secretar, șeful Miliției, șeful Securitățiii, președintele Tribunalului, primarul etc. și, mai ales, la soțiile acestora. (Mai era și ziarul „L’Humanité” al Partidului Comunist Francez, dar el nu prea avea succes la doamnele respective.) Fără să spună nimănui, tata m-a introdus și pe mine în roata aceasta de lectură interzisă. Eram boier, citeam ce citea și primul-secretar (dar el nu știa)!

Și nu era singurul avantaj al circuitul închis, rezervat hidoaselor reviste de propagandă capitalistă. Fiind treabă serioasă și discretă și aducând, el personal, publicațiile occidentale, pe rând, acasă la toți acești mari manglișoi locali ai regimului, tata intra în contact direct cu ei, cu soțiile lor, care se bucurau ca niște copii când vedeau revistele bogat ilustrate, pline de luxul și desfrâul de dincolo de Cortina de Fier. Astfel că tata „avea relații”.

Am cunoscut pe pielea mea ce înseamnă să ai relații în România (ante sau post-decembristă, lucrurile mergând la fel, din păcate), în momentul în care m-am îmbolnăvit de hepatită. Fusesem plasat într-un salon mizer și supra-aglomerat, eram galben ca ceara și mi-era o greață profundă. Speriat, tata și-a luat inima-n dinți și s-a plâns soției primului secretar. A urmat un simplu telefon. Atâta a fost. Dintr-o dată, tot spitalul a început să joace pe sârmă în fața mea. Am fost transformat brusc din cerșetor în prinț. Directorul însuși s-a prezentat în persoană, m-a mângâiat îndelung, ca pe copilul lui, după care m-a mutat ramburs în singura rezervă a spitalului. Doctori și surori se învârteau în jurul meu ca în jurul maharajahului Indiei. Atunci mi-am dat seama prima dată de puterea presei, fie și sub formă de Paris Match.

Cu toate acestea, nu am urmat o facultate umanistă, deși într-acolo m-ar fi tras ața, eu dorind să ajung regizor de teatru. Aveam note bune și la Română, și la Matematică. Părinții mei, oameni cu frica lui Dumnezeu, dorindu-mi o viață sigură și așezată, m-au împins la Politehnică. N-am fost atât de curajos încât să-i refuz. Am ales Facultatea de Aeronave și Construcții Aerospațiale, un nume cam pompos, care e posibil să mă fi atras. Așa am ajuns cercetător științific și, pe urmă, doctor în Aerodinamică, sub conducerea academicianului Elie Carafoli, un nume celebru în aviația românească. Când intram în biroul lui din str. C-tin Mille fostă Sărindar, trăgea sertarul și scotea o foaie A4, bătută la mașină, cu semnătura lui. Era o cerere de intrare în partid. Vezi cererea asta? Sunt pregătit tot timpul. Mai vine câte unul să mă întrebe: Când intrați în partid, tovarășe profesor? Chiar mâine. Uite, am cererea pregătită!

Prin 1989, criticul Alex Ștefănescu, care mă încuraja pe calea literaturii, mi-a propus să scriu articole de popularizare a științei la revista Magazin, unde el era redactor-șef adjunct. Scriam, pentru un ban în plus, materiale în care explicam, pe înțelesul tuturor, de ce zboară avionul. Într-o zi, din vorbă în vorbă, mă hotărăsc să-mi schimb viața și să plec din Cercetare – unde mă plictisisem, iar documentația de specialitate era la pământ și te trezeai că muncești doi ani la un coeficient pe care îl găsiseră alții, în străinătate, în urmă cu 20 ani – și să mă transfer la revista Magazin, cu gând să am mai mult timp pentru a mă ocupa serios de scris.

Zis și făcut. Pentru un simplu accept formal, Alex mă introduce în biroul dnei Maria Costache, redactor-șef la ziarul Romania liberă, sub a cărui umbrelă funcționa revista Magazin. În timp ce mă întrebam în sinea mea cum de un politruc de asemenea nivel se poate îmbrăca așa frumos, cu rochie evident de export de la APACA, doamna cu coc rostește sever: Dumneata ești bun pentru ziar, vei lucra la secția Economică, pentru că ești și inginer. Să avem și noi inginerii noștri! S-a lăsat liniște. M-am uitat la Alex și el s-a uitat la mine. Nu fusese vorba de așa ceva. Nu știam ce să fac, ce să spun. Ce e, nu te bucuri?, zice doamna, mirată. Poate nu-ți dai seama ce-ți ofer! Sună prim-secretari din toate județele să le angajez fii și nepoții. Dar cu mine nu le merge. Eu fac propria mea selecție!

Mă foiesc pe scaun, neliniștit. Mulțumesc pentru încredere, tovarășa, dar nu cred că se poate. Parcă o văd cum ridică din sprâncene, ultragiată. (Ulterior aveam să aflu că era prietenă cu Elena Ceaușescu) Și de ce, mă rog, nu se poate? Cine mă poate opri pe mine?! Ridic din umeri. De la cadre. Știți, eu sunt divorțat. Nu cred că la ziar e permis să lucreze oameni cu situație matrimonială… incertă. S-a hlizit la mine, batjocoritor. Alex, cât era de mare, se făcuse mic. Ce vorbești, tovarășu’?!, făcu ea, rotindu-și ochii prin încăpere, bine dispusă. Dar ce, partidul nu dă voie oamenilor să-și refacă viața? De unde această teorie mic-burgheză? Am înlemnit și eu, și Alex. Asta mai lipsea, să ne acuze de deviaționism! (Ulterior aveam să aflu că avea doi băieți însurați și că își ura nurorile de moarte, considerându-le total nepotrivite pentru copiii ei mult-iubiți.)

Așa am ajuns să mă ocup de cei trei „R” (recuperabile, reciclabile, refolosibile), cu câteva luni înainte de decembrie ’89, când am avut norocul să se întoarcă Băcanu, Uncu și Creangă și s-a pornit un nou ziar cu același nume, în timp ce mulți și-au schimbat numele, dar au rămas același ziar.

Nu pot să închei fără să remarc frumusețea (nu ironia) soartei. La sfârșitul anilor ’80, mai tânărul pe-atunci Ion Cristoiu saluta apariția, la editura „Eminescu”, a volumului colectiv de debut de proză scurtă „Preludii epice”, în prefața căruia semnala proza unui tânăr citadin – sensibil la ploaia de anunțuri de decolare ce cădea sacadat din difuzoarele aeroporturilor Orientului – pronunțând comparativ, în context de ascendență dilematico-morală a autorului, un nume magic al literaturii române: Camil Petrescu. Cine era imberbul care-i atrăsese atenția în acest fel temutului critic? Cu voia dumneavoastră, chiar subsemnatul.

E greu de presupus că reîntâlnirea cu maestrul Cristoiu, peste atâția ani, în paginile acestui blog, este o simplă coincidență. De obicei, în materie de oameni, coincidențele preferă a se numi predestinări.


Articolele autorului:

Ce va fi după ?

MOTTO: „În politică, nimic nu se petrece la voia întâmplării. Dacă se întâmplă, puteți paria că a fost planificat în acest fel”. - Delano Roosevelt Războiul acesta inutil se va ...

Vacanță la Vrachos

Aproape de granița cu Albania, pe un țărm înveștmântat în perdele de pini verzi și umbroși, nimerești în Vrachos. „Stânca”, adică, în limbajul valah. Prin 1980, aici nu era mai ...

Prin Valahia, cu gândul la „tătari”

Vizitele premierului maghiar pe stadioanele din Sfântu Gheorghe și Miercurea Ciuc au pus pe jar mulți compatrioți de-ai mei. Mai ales că înaltul musafir a fost întâmpinat cu ovații îndelungi, ...

Japonia, altfel

Citesc cu atenție un document oficial dintr-un dosar penal în care scrie, nici mai mult, nici mai puțin, că o licitație importantă organizată de autoritățile române „a fost trucată cu ...

Ștefan Mitroi ne aduce aminte să nu uităm

Demult (dar ce mai contează timpul, când vine vorba despre el ?), i-am descoperit slova așternută pe hârtia ziarului și am rămas pe gânduri. Am recitit tulburat crâmpeiele acelea de ...

Jos securismul !

Când canicula nu ne înfierbântase încă mințile, Eduard Helvig, directorul Serviciului Român de Informații, a transmis presei o declarație pe care mi-aș lipi-o pe oglinda din baie. Mi-aș arvuni astfel ...

Acasă la Octavian Paler

MOTTO: „Plecarea mea din Lisa a fost, poate, o şansă. Dar, probabil, fără a pierde nu învăţăm să preţuim.” Octavian Paler, Deșertul pentru totdeauna La 4 iulie 2022 ar fi ...

Cozile de altădată de la DNA…

Trec prin dreptul Direcției Naționale Anticorupție la miez de zi și observ că nu-i țipenie de om în preajmă. Unde-i buluceala de altădată? mă întreb firesc și îmi continui drumul ...

Ochii acoperiți ai Justiției

Recent, Curtea Constituțională a reacționat la pasivitatea legiuitorului și a statuat că „situația creată prin pasivitatea legiuitorului, consecutivă publicării deciziei de admitere amintite, reprezintă o încălcare a prevederilor art.1 alin.(3) ...

România în noul concept strategic mondial

După ce s-a pricopsit cu o șapcă de la clovnul Trump, bietul nostru președinte s-a ales și cu o bătaie pe umăr de la senilul Biden. Cam atât a obținut ...

„Oamenii lui Pavlov”

Trăim vremuri teribile, când „lupta de clasă s-a alăturat luptei de rasă.”[1] Albii vor deveni în curând minoritari și vorbele lui Richard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi despre metisaj mă urmăresc obsedant: ...

Macină viața, macină…

MOTTO: „Viața e o minunăție de neînțeles, fiindcă se macină și se subţiază fără încetare şi totuși dăinuie şi rămâne tare.” Ivo Andrić[1] Anii aceștia pandemici, care curg ca o ...