Un citadin la porțile Orientului

Invitația domnului Ion Cristoiu de a fi oaspetele blogului domniei sale m-a onorat, dar m-a și luat prin surprindere. De-a lungul memorabililor ani post-decembriști, nu totdeauna am fost pe aceeași lungime de undă în ce privește zbuciumata noastră scenă politică. Dar cât de în dezacord pe anumite teme am fi fost (de la distanță, dumnealui editorialist și director la Evenimentul zilei sau la alte gazete, eu editorialist și redactor-șef adjunct la România liberă), bineînțeles că nu l-am luat niciodată în serios când se ostraciza, alintându-se ca o vedetă ce este, că ar fi „un comunist” eșuat în democrația de mucava românească. Nici vorbă.

Dincolo de gazetarul și scriitorul de excepțională versatilitate tematică și stilistică, Ion Cristoiu este un magnanim al spiritului, neobosit în a se uimi, clipă de clipă, de diversitatea condiției umane, în general, și de cea de la porțile Orientului, în special, esențialmente onest, dar și sarcastic observator al anecdoticului plin de umor care diriguiește viața, un demontator subtil – ca un ceasornicar de finețe – al scurgerii timpului politicianist, și, mai presus de orice, un împătimit făcător de gazete, veritabil corifeu al presei libere – toate plasându-l la antipozi de funesta ideologie și de instrumentarul ei terorist.

Nu mă gândeam nicio clipă că toate acestea vor fi venind în viața mea adultă, când, copil fiind, în anii ’60, în orașul dunărean Giurgiu, tatăl meu, funcționar la Poștă, la secția Difuzarea presei, îmi aducea acasă revistele franțuzești Riquiqui și Roudoudou, precum și Vaillant și Pif le Chien, eu învățând astfel să citesc franțuzește concomitent sau chiar înainte de a învăța să citesc românește. Tatăl meu, Constantin, cunoscut în urbe ca Ticu Șerbănescu, boem nemembru al niciunui partid politic, fusese, înainte de venirea comuniștilor, secretarul general al primăriei, corespondent al gazetelor vremii – „Universul” și „Gândirea”- și primul bibliotecar voluntar al Ateneului din urbe, înființat cu sprijinul lui Nicolae Iorga.

După 23 august, din salariul de la Poștă creștea trei copii, eu apărând prin anii ’50. La serviciu, se ocupa, între altele, cu ținerea evidenței revistei imperialist-decadente Paris Match, din care veneau două exemplare în tot orașul și circulau succesiv pe la toate notabilitățile – câte o săptămână la primul-secretar, șeful Miliției, șeful Securitățiii, președintele Tribunalului, primarul etc. și, mai ales, la soțiile acestora. (Mai era și ziarul „L’Humanité” al Partidului Comunist Francez, dar el nu prea avea succes la doamnele respective.) Fără să spună nimănui, tata m-a introdus și pe mine în roata aceasta de lectură interzisă. Eram boier, citeam ce citea și primul-secretar (dar el nu știa)!

Și nu era singurul avantaj al circuitul închis, rezervat hidoaselor reviste de propagandă capitalistă. Fiind treabă serioasă și discretă și aducând, el personal, publicațiile occidentale, pe rând, acasă la toți acești mari manglișoi locali ai regimului, tata intra în contact direct cu ei, cu soțiile lor, care se bucurau ca niște copii când vedeau revistele bogat ilustrate, pline de luxul și desfrâul de dincolo de Cortina de Fier. Astfel că tata „avea relații”.

Am cunoscut pe pielea mea ce înseamnă să ai relații în România (ante sau post-decembristă, lucrurile mergând la fel, din păcate), în momentul în care m-am îmbolnăvit de hepatită. Fusesem plasat într-un salon mizer și supra-aglomerat, eram galben ca ceara și mi-era o greață profundă. Speriat, tata și-a luat inima-n dinți și s-a plâns soției primului secretar. A urmat un simplu telefon. Atâta a fost. Dintr-o dată, tot spitalul a început să joace pe sârmă în fața mea. Am fost transformat brusc din cerșetor în prinț. Directorul însuși s-a prezentat în persoană, m-a mângâiat îndelung, ca pe copilul lui, după care m-a mutat ramburs în singura rezervă a spitalului. Doctori și surori se învârteau în jurul meu ca în jurul maharajahului Indiei. Atunci mi-am dat seama prima dată de puterea presei, fie și sub formă de Paris Match.

Cu toate acestea, nu am urmat o facultate umanistă, deși într-acolo m-ar fi tras ața, eu dorind să ajung regizor de teatru. Aveam note bune și la Română, și la Matematică. Părinții mei, oameni cu frica lui Dumnezeu, dorindu-mi o viață sigură și așezată, m-au împins la Politehnică. N-am fost atât de curajos încât să-i refuz. Am ales Facultatea de Aeronave și Construcții Aerospațiale, un nume cam pompos, care e posibil să mă fi atras. Așa am ajuns cercetător științific și, pe urmă, doctor în Aerodinamică, sub conducerea academicianului Elie Carafoli, un nume celebru în aviația românească. Când intram în biroul lui din str. C-tin Mille fostă Sărindar, trăgea sertarul și scotea o foaie A4, bătută la mașină, cu semnătura lui. Era o cerere de intrare în partid. Vezi cererea asta? Sunt pregătit tot timpul. Mai vine câte unul să mă întrebe: Când intrați în partid, tovarășe profesor? Chiar mâine. Uite, am cererea pregătită!

Prin 1989, criticul Alex Ștefănescu, care mă încuraja pe calea literaturii, mi-a propus să scriu articole de popularizare a științei la revista Magazin, unde el era redactor-șef adjunct. Scriam, pentru un ban în plus, materiale în care explicam, pe înțelesul tuturor, de ce zboară avionul. Într-o zi, din vorbă în vorbă, mă hotărăsc să-mi schimb viața și să plec din Cercetare – unde mă plictisisem, iar documentația de specialitate era la pământ și te trezeai că muncești doi ani la un coeficient pe care îl găsiseră alții, în străinătate, în urmă cu 20 ani – și să mă transfer la revista Magazin, cu gând să am mai mult timp pentru a mă ocupa serios de scris.

Zis și făcut. Pentru un simplu accept formal, Alex mă introduce în biroul dnei Maria Costache, redactor-șef la ziarul Romania liberă, sub a cărui umbrelă funcționa revista Magazin. În timp ce mă întrebam în sinea mea cum de un politruc de asemenea nivel se poate îmbrăca așa frumos, cu rochie evident de export de la APACA, doamna cu coc rostește sever: Dumneata ești bun pentru ziar, vei lucra la secția Economică, pentru că ești și inginer. Să avem și noi inginerii noștri! S-a lăsat liniște. M-am uitat la Alex și el s-a uitat la mine. Nu fusese vorba de așa ceva. Nu știam ce să fac, ce să spun. Ce e, nu te bucuri?, zice doamna, mirată. Poate nu-ți dai seama ce-ți ofer! Sună prim-secretari din toate județele să le angajez fii și nepoții. Dar cu mine nu le merge. Eu fac propria mea selecție!

Mă foiesc pe scaun, neliniștit. Mulțumesc pentru încredere, tovarășa, dar nu cred că se poate. Parcă o văd cum ridică din sprâncene, ultragiată. (Ulterior aveam să aflu că era prietenă cu Elena Ceaușescu) Și de ce, mă rog, nu se poate? Cine mă poate opri pe mine?! Ridic din umeri. De la cadre. Știți, eu sunt divorțat. Nu cred că la ziar e permis să lucreze oameni cu situație matrimonială… incertă. S-a hlizit la mine, batjocoritor. Alex, cât era de mare, se făcuse mic. Ce vorbești, tovarășu’?!, făcu ea, rotindu-și ochii prin încăpere, bine dispusă. Dar ce, partidul nu dă voie oamenilor să-și refacă viața? De unde această teorie mic-burgheză? Am înlemnit și eu, și Alex. Asta mai lipsea, să ne acuze de deviaționism! (Ulterior aveam să aflu că avea doi băieți însurați și că își ura nurorile de moarte, considerându-le total nepotrivite pentru copiii ei mult-iubiți.)

Așa am ajuns să mă ocup de cei trei „R” (recuperabile, reciclabile, refolosibile), cu câteva luni înainte de decembrie ’89, când am avut norocul să se întoarcă Băcanu, Uncu și Creangă și s-a pornit un nou ziar cu același nume, în timp ce mulți și-au schimbat numele, dar au rămas același ziar.

Nu pot să închei fără să remarc frumusețea (nu ironia) soartei. La sfârșitul anilor ’80, mai tânărul pe-atunci Ion Cristoiu saluta apariția, la editura „Eminescu”, a volumului colectiv de debut de proză scurtă „Preludii epice”, în prefața căruia semnala proza unui tânăr citadin – sensibil la ploaia de anunțuri de decolare ce cădea sacadat din difuzoarele aeroporturilor Orientului – pronunțând comparativ, în context de ascendență dilematico-morală a autorului, un nume magic al literaturii române: Camil Petrescu. Cine era imberbul care-i atrăsese atenția în acest fel temutului critic? Cu voia dumneavoastră, chiar subsemnatul.

E greu de presupus că reîntâlnirea cu maestrul Cristoiu, peste atâția ani, în paginile acestui blog, este o simplă coincidență. De obicei, în materie de oameni, coincidențele preferă a se numi predestinări.


Articolele autorului:

Minciunile lui Paul Johnson despre România

Cineva îmi recomandă cu un entuziasm bine strunit cartea lui Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, 1920-2000. Cândva, în urmă cu vreo cincisprezece ani, am citit Intelectualii, așa că ...
Citiți tot articolul →

„Vara americană”

MOTTO: „Ce frumoasă-i omenirea, minunată lume nouă...” - William Shakespeare, Furtuna America și-a condus în genunchi ultimul ei erou. Un „penal” sinistru, în limbajul drag al „haștagiștilor” de pe Dâmbovița ...
Citiți tot articolul →

La Rătez, pe prispă

E cinci dimineața aici, la Rătez. Plouă mărunt și molcom, o stropeală binecuvântată peste „ținutul acesta imposibil de frumos.”[1] Stau pe prispă și tăifăsuiesc cu o tufă înflorită de „Mâna ...
Citiți tot articolul →

Vindeca-ne-vom oare?

Ușor-ușor, autoritățile ne restituie viața furată pe motiv de pandemie. Dar nu dintr-odată, ci pe felii, să nu cumva să ne alegem cu vreo indigestie, să nu ni se aplece ...
Citiți tot articolul →

Baronul Münchhausen de Cotroceni

Motto: „Într-o bună dimineaţă, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.” - Franz Kafka, Metamorfoza Știam cu ...
Citiți tot articolul →

Pandemie, pandresură…

„Aproape de cheiul de debarcare se zăreau doi copaci înalți, cu frunze răzlețe, profilați pe înaltul cerului și încărcați cu nenumărați ciorchini respingători de lilieci adormiți. Soarele apunea. Odată cu ...
Citiți tot articolul →

Justiția sub „starea de alertă”

„Vom avea parte azi de o temperatură modestă”, o aud pe fătuca siliconată și calpă care prezintă știrile meteo. „Temperatură modestă”, ptiu, drace, ce o mai însemna și asta ? ...
Citiți tot articolul →

Octavian Cioltea, in memoriam

„O zi strălucitoare își tremura lumina transparentă, toată numai soare și celest azur”[1], chiar dacă gerul mușca vârtos. Zăpada se topise pe nesimțite și un firicel de aer primăvăratic adia ...
Citiți tot articolul →

Țara copilăriei mele

Între starea de urgență și starea de alertă o zbughesc la Islaz, în căutarea stării de grație. În definitiv, „acolo e țara copilăriei mele. Acolo am văzut prima pasăre moartă, ...
Citiți tot articolul →

Dureri de cap

Uneori, în clipele de restriște lăuntrică, mă îndrept spășit cu vorba înspre Dumnezeu, „pentru că numai el, cel neștiut și nevăzut” are „putința de a împăca în sufletul omului cele ...
Citiți tot articolul →

Păziți-vă pielea!

Motto: „Adevărata noastră patrie este pielea noastră.” - Curzio Malaparte, Pielea „Ziua murea, soarele se scufunda în pământ, în adâncul orizontului. Ultima văpaie a soarelui lumina trandafiriu și transparent”[1] turlele ...
Citiți tot articolul →

Cutia de competență

Cutia Pandorei... cutia poștală... cutia de viteze... cutia de rezonanță... cutia craniană... cutia neagră... cutia milei... cutia cu maimuțe... Dumnezeule, ce de mai cutii! De zilele trecute avem și o ...
Citiți tot articolul →