Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

Expat în Thailanda. Adaptare la schimbare

Orașul se schimbase în mod rapid și neașteptat. Străzile se goliseră, zi după zi, de turiștii care porniseră să mai prindă un avion de întoarcere spre țările lor. Aveam sentimentul că unii și-au scurtat concediile de teama de a nu rămâne blocați aici, în cazul în care s-ar fi hotărât să nu se mai permită intrarea/ieșirea din țară sau să se mai efectueze zboruri. Destinații, precum anumite provincii din China, erau deja blocate. Mulți, însă, au ales să rămână aici, probabil pentru că nu credeau, la fel ca și mulți dintre noi, că va ține prea mult această gripă. O lună, două, maxim trei, dar în august, când temperaturile vor fi ridicate, de peste 40 de grade, musai se va termina, pentru că, în definitiv, este doar o gripă! Astfel încât au preferat să petreacă lockdown-ul din țara lor aici, unde e soare și cald și, sperau ei, puteau face baie măcar în mare dacă piscinele continuau să fie închise.

Provinciile erau închise. Nu se permitea circulația între provincii decât pentru anumite motive-cum ar fi mersul la serviciu, dar în baza unui contract, nu pentru a căuta de muncă- și erau instituie puncte de verificare a actelor la intrarea/ieșirea de pe autostradă și la intrările/ieșirile din oraș. Aveai acte emise de către angajator pe care trebuia să le arăți. Dacă aveai nevoie să ajungi la aeroport la o oră ce era în interiorul perioadei de curfew, ghinionul tău! Deoarece trebuia să pleci în timp util, pentru a permite și șoferului care te-a dus să se întoarcă acasă înainte de instituirea asediului. Ce plimbat de câine sau cules de sparanghel! Unde te-a prins, acolo ai înghețat. Nu existau prea multe abateri, pentru că sancțiunile erau drastice. Nu se discuta nimic.

Insulele se autoizolaseră. După ce turiștii și-au încheiat sejururile, nu au mai permis niciunui turist străin să locuiască voluntar pe insule și, argumentând că nu au niciun caz de gripă, au decis să nu mai aibă nicio legătură cu continentul, hotărând să se întrețină și să consume din resursele proprii – foarte limitate, după cum s-a văzut ulterior. Dau doar exemplul despre care știu, insula Ko Larn, care, după o scurtă perioadă de timp de la instituirea carantinei și autoizolării a început să fie aprovizionată, în mod regulat, cu apă și mâncare din donațiile rezidenților din Pattaya, alături de ajutorul primăriei orașului.

Având recomandarea să nu ieșim din casă decât pentru cumpărături esențiale și, pentru că noi ne autoimpusesem perioada de carantină după venirea copilului din Anglia, am ieșit din casă după aproape 10 zile de la închiderea țării și, implicit a orașului. Am pornit într-o plimbare la apus, pe țărmul mării. Ne gândeam cât de norocoși suntem că avem marea cu plaja la îndemână, putând să facem plimbări oricât de lungi într-un spațiu sigur. Eram deja setați pe noile norme de siguranță personală de sănătate. Aveam sentimentul că, respectând recomandările inițiale, întărite acum prin sancțiuni deloc ușoare, contribuim la consumarea rapidă a situației și, astfel, ne reîntoarcem mai repede la viața obișnuită de dinainte. Și ne bucuram că puteam să ne petrecem timpul pe plajă. Întâlneam multe persoane care, ca și noi, căutau să se bucure de vremea plăcută de la apus și de spectacolul mării și al soarelui.

Masca era obligatorie pe stradă și în cele câteva magazine cu produse esențiale -iar aceeași terminologie nouă și comună folosită oriunde în lume- rămase deschise, dar o puteai lăsa deoparte în timpul plimbărilor pe plajă. Deseori întâlneam și persoane care nu renunțau la ea nici în acest loc, poate din obișnuința de a o purta, dar cei ce presupuneam că ar fi europeni, nu o foloseau. Doar eram la plimbare pe țărm!

Am ieșit de pe plajă și, ținând drumul, am ajuns în Na Kluea. Strada era pustie. Aveam impresia că ne plimbam într-un oraș străin. Restaurantele, cluburile, magazinele de mesaj erau închise. Prelatele acopereau scaunele stivuite. Tejghelele barurilor erau parțial deposedate de aparatura specifică lor. Boxele stăteau acoperite ca niște fantome negre în colțul cel mai îndepărtat al localului, odihnindu-se după zilele și nopțile folosite continuu, la maxim și până la epuizarea lor fizică și morală. Era bine să te odihnești în liniște!

Ici, colo vedeai ițit capul vreunei femei ce păzea locul, ștergând cu o cârpă incertă vreo tejghea sau pensându-se în camera telefonului mobil. De după perdelele trase ale vreunui magazinaș de masaj auzeai un glas subțire ca un scheunat de pisică ce-și cere porția de mâncare: masaaaj, m’aam? Aș fi vrut, dar riscul de a ne trezi cu poliția peste noi era mult prea mare și, astfel, să fiu obligată să plătesc o amendă cât casa, pe lângă poza aferentă postată de Facebook la rubrica „Așa Nu!”. Nu era de dorit să ajungi vedetă în acest mod!

Până spre mall, doar magazinele tip Family Mart si 7Eleven erau deschise, iar în mall era deschis doar magazinul alimentar.

Intersecția cu sensul giratoriu din fața mall-ului, unde, de regulă, fântâna cu delfinul ce țâșnea apă din gura-i de piatră străjuia un trafic intens în ritm de melc, era acum absolut pustie. Dacă, înainte, abia ce reușeai să te strecori printre mașini ca să treci dintr-o parte în alta a străzii în condiții de siguranță, acum puteai să iei și masa. Nu se vedea nicio mașină sau vreo motocicletă venind de nicăieri, din niciun sens, nici măcar un taxi sau un then-car care să-și ducă vreun pasager cu vreo nevoie de îndeplinit. Nimeni nu mai avea nimic de rezolvat stringent, urgent, de necesitate. Totul era suspendat, înghețat, amânat de rezolvat pentru un timp. Totul se oprise în timp, exact ca în basmele copilăriei. Orașul era un personaj uriaș, nici rău, nici bun, care intrase într-un somn adânc, de autoconservare, cu toate funcțiile adormite după ce băuse din licoarea noii și necunoscutei băuturi. Încă nu știam cât urma să stea așa, ce anume și în ce condiții îl va reanima și nici cum se va simți sau va arăta după acest somn.

Se apropia înserarea. Imaginea era și mai dezolantă. În lipsa reclamelor luminoase și a luminii puternice din interiorul zecilor de magazine, strada părea și mai dezolantă și părăsită. Din sută în sută de metri, becurile atârnate de stâlpii stradali dădeau o lumină galbenă ce nu reușea să pătrundă prea adânc în noapte. Nimeni pe stradă. Doar noi, trecând grăbiți din lumină în lumină, ca niște fantome cu mască, tăcute și zgribulite în contact cu noua realitate. Mall-ul, care înainte străjuia puternic luminat ca un adevărat far sau un turn de control cu toate becurile aprinse de pe pista de semnalizare, părea acum o cetate părăsită, întunecată și rece, pată gri în cerneala închisă a străzii. Viața, atât de vie, de zgomotoasă, de colorată și agitată, în care fiecare găsea un pretext pentru a se mișca, a se simți bine sau a râde, părea a fi la ani lumină distanță de prezent, uitată în altă dimensiune sau realitate, și nu nici la doar trei săptămâni în urmă.

Noi ne schimbasem. Îmbrăcasem parcă o altă piele, luasem o altă stare. Simțeam că ne e străină, că nu era a noastră, a celor de acum nici trei săptămâni. Nu știam cum de ne pomenisem în ea și nici de ce o aveam. Era incomodă, deoarece, ca orice lucru nou, era strâmtă și ne strângea în mișcări dar, din experiență, știam că prin folosință, repetare și adaptare orice lucru strâmt se mai lasă, mai cedează pe la încheieturi sau ne obișnuim noi atât de mult cu strâmtătatea asta încât devine firesc. Așa încât, continuam să mergem, să vorbim, să citim, să gândim, să simțim. Ori o făceam să pârâie pe la cusături și să scoatem nasul și degetele pe-afară, ori îi găseam un leac să cedeze strâmtătatea asta. Pe atunci o simțeam străină și nefirească, dar nu ostilă.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *