Cristian Ghinea, despre participarea la guvernare: „Trebuie să fie o discuție serioasă în partid dacă mai stăm sau nu mai stăm”

Expat în Thailanda. Așteptată cu bucurie, vestea plecării a lovit ca un fulger

 Aseară, când am citit primele file din jurnalul de expat al Ancuței Șerban, am trăit sentimentele și spaimele ei. Și am surâs. Am surâs, deoarece stilul ei de scris, de jelanie condimentată cu umor și autoironie, este pe placul meu și, cred, al multor cititori. Din 2019, Ancuța trăiește în Thailanda. I-am propus să scrie despre această experiență, să aflăm și noi cum este viața în acest ținut exotic și, mai ales, să aflăm despre cum e să nu fii doar un turist. Are un jurnal lung, pe care îl vom publica în fragmente. Pe noi ne-a cucerit. (Cora Muntean)

Cred că este a treia încercare de a porni să scriu un jurnal legat de experiența mea, mai mult sau mai puțin cotidiană, de aici, din Thailanda.
Am trecut printr-o paletă largă și variată de stări, de gânduri, de atitudini, din momentul primirii veștii că vom locui aici pentru, probabil, trei ani. Am pornit de destul de jos – neașteptat pentru mine- și, experimentând stări contradictorii, frustrări, furii, rezistență la schimbare, am lucrat să-mi restabilesc echilibrul, să îmi creez o rutină care să îmi dea un scop și să îmi aducă bucurie.

Aprilie 2019

Mă simt de parcă aș fi pe altă planetă. Nu îmi pot da seama cât contribuie la asta lipsa cunoștințelor mele de limbă engleză, masochismul meu- de a mă certa și a avea pretenții legate de lucruri pe care nu le știu, deși aș fi putut să le știu sau să le fac-, dar sunt prea comodă, sau predispoziția mea de a fi singură și a mă simți suficient eu cu mine în viața mea.

Deși acum trei ani doream din toată mintea mea să venim aici, în seara în care soțul meu a ajuns acasă și, surescitat, mi-a zis cu toată ființa lui: „Vom pleca în Thailanda!”, nu am simțit nici bucurie, nici entuziasm. Nu pentru că nu m-aș fi bucurat pentru el. Merita din plin această schimbare și avea nevoie de ea în mod profund. Problema mea eram, ca întotdeauna, eu cu amalgamul meu de stări interioare conflictuale. Ca întotdeauna, reușesc cu succes să mă autosabotez și să îmi caut pretexte de lovit în fluierul piciorului decât sprijin să merg pe un drum.

Ce lași în urmă? Un câine orb și o pisică disperată

Și primul meu gând serios pentru care nu puteam să plec prea ușor de acasă a fost, surprinzător, probabil, pentru cine ar citi rândurile astea, că nu voi avea cu cine să las câinele și pisica. Știu, e de râs. Zdravăn argument! Bine că nu citește chiar nimeni ce scriu, că m-aș fi făcut de râs cu brio. Dar da, dincolo de amuzament, era o problema serioasă asta, în condițiile în care Luxor era stăpâna casei și nu agrea niciun fel de deplasare, nici până la medicul veterinar, iar Marley, dragul meu labrador, era orb. El își cunoaște perfect locul, curtea, strada unde iese singur să-și facă plimbările, cunoscut și ocrotit de vecini. Cum ar fi fost să îl scot din mediul lui cunoscut și să-l duc într-un loc nou, la cineva necunoscut lui, și să-l las acolo, în timp ce eu plecam în cealaltă jumătate de lume.

Mi-amintesc și-acum scenariile pe care le brodam cu o imaginație febrilă. Cream adevărate telenovele lacrimogene, cu personaj principal dragul meu câine. Eram timorată de gândul că nimeni nu va putea avea grijă de el așa cum o făceam eu. Că nu va avea răbdarea să-l învețe să cunoască locul și astfel se va lovi de toate lucrurile, iar asta îl va speria și îi va adânci depresia și sentimentul că l-am abandonat. Și, cu cât întrebam în stânga și-n dreapta, la cunoscuți și prieteni, dacă ar vrea să aibă grijă de el, iar răspunsurile, evident că erau negative sau afirmative cu doar jumătate de gură, ceea ce era total insuficient pentru liniștea mea sufletească, cu atât mă deprimam și mă autoconvingeam că aceasta plecare nu era ce aveam nevoie.

Până la urmă, Stăpânul inelelor, adică Dan, soțul meu, a tranșat problema inginerește și directorial. Plecăm pe moment pentru două săptămâni, căutăm casă și îl luăm cu noi. Până atunci, stă în curte și-l rugăm pe Broscuță să aibă grijă de el. Eram fericită că apăruse o soluție, chiar si provizorie, și că există o mare probabilitate să-l putem luam cu noi. Nu degeaba îl alintam Stăpânul inelelor! Când voia, el avea cheia tuturor ușilor și soluția rezolvării tuturor problemelor!

Eram ușurată de o povară imensă și, în sfârșit, respiram ceva mai bine, până m-a înțepenit o altă întrebare. Dar cu pisica ce vom face? Dacă pe câine îl luam cu noi, cu ea ce se va întâmpla? Ușor descumpănit, s-a uitat spre mine cu privirea aceea, „femeie, mă înnebunești” și a întrebat, deschizându-și brațele într-un gest larg, teatral
– Păi, vrei să iei și pisica cu tine?!
— Păi, ce va face ea dacă noi plecăm?
— Se descurcă cumva, a răspuns în timp ce ieșea din încăpere, îi… și argumentarea, ce era oricum neverosimilă, se pierdu mormăită în urma lui.

Adevărul este că dacă Marley părea că nu înțelege că foarte curând vor urma schimbări majore în viața noastră, Luxor, înțelegea în mod clar. Comportamentul ei îmi arăta asta zilnic! Brusc, a devenit nervoasă, agitată și nu mai înțelegeam ce voia. Mă trezeam că mă agață cu gheruțele, mi se punea în cale, întinzându-se ca o pleașcă, și, dacă mă aplecam să o mângâi, dădea să mă gherăie sau să mă muște, sau îmi bloca urcarea scării așezându-se mereu pe treapta pe care voiam să calc. Făceam câte un număr de balet destul de periculos evitând să n-o storcesc. În mod bizar, am început să o găsesc diminețile ghemuită în mijlocul mesei din bucătărie, total nefiresc pentru felul ei de a fi. După mai multe astfel de manifestări, am înțeles care era problema ei și, luând-o în brațe, am început să vorbesc cu ea și să-i explic ca unui om că asta este situația, plecăm, dar ea este și rămâne pisica noastră și că sper să o pot lua și pe ea cu noi, dar dacă nu se poate, sigur va rămâne în casă, pentru că ea e stăpâna casei… Și, la un moment dat, tot ce înșiruiam eu ca argumente, îmi amintesc că, nu fără a mă rușina de sentimentalismul meu ușor isteric, se pierdea într-o bolboroseală amestecată cu lacrimi, de parcă mă dădea pe mine afară cineva și nu că plecam într-o țară unde unii oameni doar visează că ar putea ajunge. Ce m-aș fi făcut dacă mă uitam la mai multe telenovele în adolescență?

Limba, marea barieră

Și, da, pe la început de februarie, cu emoție, cu o anume bucurie, ascunsă totuși între alte stări și gânduri, am plecat pentru prima dată spre Thailanda. Era pentru un timp scurt, de doar două săptămâni, de acomodare, de găsire a unei case, de pregătire a hârtiilor necesare întocmirii actelor. În timpul acesta, am locuit la un hotel cu o grădină interioară superbă și unde personalul avea ca scop final, cred, să te facă să te simți special. M-am simțit ca o prințesă. Sindromul fetei de la țară? Probabil, dar era minunat. Eram în propriul castel cu un personal zâmbitor, amabil, dornic să afle cum te simți, dacă îți place locul sau dacă ai nevoie de ceva, iar eu, suverană, aplecam ușor capul și, cu mâinile împreunate în dreptul pieptului, le mulțumeam folosind formula thailandeză de mulțumesc. Asta, pentru că citisem în acel ghid de călătorie National Geographic că thailandezii sunt încântați când turiștii arată că sunt interesați să învețe câte ceva din limba lor. Pe bune?, întreb acum. Atunci eram cu creierul la update. Ulterior mi-am amintit că același lucru citisem și despre greci. Și mi-am dat seama că și pe mine m-ar gâdila când un turist străin s-ar strădui să-mi mulțumească în limba mea. Doar că aici eu aveam o problemă cu vorbitul limbii lor. Nu înțelegeam nimic și nu puteam face nicio conexiune cu ceva din ce deja știam. Silabele, cât de simplu și rar mi s-ar fi spus, îmi sunau ca niște borcane lovite între ele într-o cameră goală. Iar la final, totul se termina cu un ton ușor ridicat și alintat. Asta mă deruta complet! Nu înțelegeam dacă mă întreabă, mă ceartă, doar îmi comunica ceva sau se miră de paralelismul meu evident cu limba lor.

Ascultând de sfatul celor de la NG, am zis să învăț și să folosesc formule de salut și de mulțumire. Adevărat e, că nu e nu știu ce filozofie să le pronunți și să le reții, dar pentru mine se dovedea a fi un continuu examen de limbă. Le încurcam între ele, inversându-le, spunând mulțumesc în loc de bună ziua. Nu le puteam pronunța corect, fiind deseori atât de penibilă. Până am zis, oprește-te că mă obosești! Unele lucruri chiar nu sunt de tine, acceptă asta. Așa am terminat cu străduința mea de a învăța limbi cu adevărat străine.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *