Expat în Thailanda. Călătorie în India cea mereu surprinzătoare

Așteptam, cu nerăbdarea unui copil în fața unei cutii nedesfăcute cu bomboane, plecarea în India. Nu era o călătorie pentru multe zile, doar patru, dar nu conta asta prea mult pentru mine! Voi ajunge în India, în sfîrșit! Soțul urma să fie ocupat cu servicul lui, iar eu să explorez locul, să fac poze, să vizitez, să simt și să mă încarc cu energia locului.

Mercur intra în retrogradare cu o zi înaintea plecării noastre. Oh! am zis, auzind informația. Nu era chiar cel mai minunat moment de a călători, dar dacă erai atent, mai mult decât de obicei, la acte și bagaje, la informațiile legate și actualizate despre călătorie, probabil că atunci ai fi diminuat influența energiilor astrale ale momentului. Am înțeles atenționările, dar nu se poate opri lumea în loc și băga la somn pe fiecare retrogradare a lui Mercur, nu? Oamenii continuă să muncească, sa călătorească și, cumva, să-și gestioneze cât mai bine viața în aceste perioade de timp. Ca de exemplu, soțul meu!

Viza se obținea electronic, completând un formular pe site-ul ambasadei, și, după achitarea taxei, primeai acceptul. Doar că, nu noi am făcut această formalitate, ci cineva plătit să facă asta. Și, pentru că aici, nu toată lumea ia în serios munca pe care este plătită să o facă, iar la zodia soțului exista și avertizarea – de care doar eu știam dintre noi doi, pe el neinteresându-l astfel de informații și nici neavând timp de așa ceva, de a verifica și de patru ori, la întocmirea actelor, dacă toate informațiile sunt corect scrise, pentru a nu avea încurcături, seara, la 10, am ajuns în aeroport și, la ghișeul de checking, verificându-ne actele, s-a descoperit o eroare în formularul lui de viză. Undeva, din seria lui de pașaport se mâncase o cifră. Da, era undeva mai sus scrisă încă odată, și chiar corect dar, a doua oară era incompletă și exista riscul să nu fie lăsat să intre în țară. Compania de zbor mai pățise de curând asta cu un alt călător, ni s-a spus de la ghișeu.

Eram observator la întreaga explozie de energie a soțului. Situația nu era de râs, dar nu pot spune că nu mă delectam în gând cu apostrofatorul <Ți-am zis să nu te pui cu retrogradarea lui Mercur? Ce contează ca tu nu crezi? El tot își face treaba!> Dar, cu ochiul cu care plângeam, bombăneam și je m’en fish-ul angajatei care nu și-a făcut cum trebuie treaba, precum și banii pierduți pe biletul meu de zbor și partea mea din cazare, asta pentru că aici, nimănui nu-i păsa de banii tăi, sau să vrea să-ți restituie ceva dintr-o plată sau, și mai mult, să încerce vreo recuperare de sume. Nu, banii au doar un singur sens de curgere: de la tine spre buzunarele lor. Orice greșeală a lor este scuzabilă și trebuie ștearsă și uitată din momentul în care se scuză zâmbind ca un copil prins cu bomboanele în gură, în timp ce orice greșeală a ta se plătește. Prin bani, firește! Și-apoi, pierdeam o zi din călătoria mea! Cum nu exista posibilitatea obținerii vizei decât online și pentru a evita o călătorie în van până în India, am rechemat șoferul care deja pornise spre casă și am făcut cale întoarsă spre oraș.

A doua seară, cu viza corect completată, cu toate actele în regulă, cu noi bilete cumpărate de la o altă companie de zbor pentru că prima companie nu avea zboruri și în această zi, cu plata unei noi cazări, ne-am înfățișat doamnei de la ghișeu, încrezători că de data asta vom izbândi. Și așa a fost! I-am râs în nas retrogradării mercuriene, dată peste cap, încă odată, de exactitatea și corectitudinea datelor și, trecând triumfători de punctele de control, am pornit spre porțile de îmbarcare strigând cu tot sufletul: India, vin!

Am aterizat pe aeroportul din Ahmedabad, statul Gujarat, în acea dimineață de februarie 2020, aproape de ora 5. Încă nu se zărea nicio geană de lumină. Aerul era uscat și cald, doar cu o adiere ușoară, iar mirosul său nu îmi spunea nimic în mod special. Inspiram adânc căutând să-mi trezesc amintiri, similitudini. Și da, mi-am amintit că, cel mai surprinzător miros m-a întâmpinat când am ieșit din aeroportul din Valencia. Aveam senzația că pluteam în aroma unei imense căni de cacao făcută din boabe proaspăt măcinate. Amușinam aerul ca tăurașul Ferdinand, încercând să descopăr sursa de unde mirosul se răspândea, în condițiile în care în jur nu era decât un parc și niciun loc de vândut cafea. Apoi am înțeles că era doar modul în care localnicii urau bun venit turiștilor.

Aeroportul din Ahmedabad, un oraș cu mai mult de șase milioane de locuitori, arăta ca autogara din Găeștiul copilăriei mele. Ceva mai mare, adevărat, dar cu minimul de finisare și investiție pentru estetic și confort. Era un punct, organizat practic și rudimentar, pentru plecări și veniri interne și internaționale.

La intrare în aeroport, din autobuzul ce ne-a adus de la avion, un ofițer de securitate ne lua fiecăruia temperatura cu un dispozitiv ca un minipistol. Ce bizar, am gândit! Ia uite ce aparat! Când l-or fi inventat? De ce ai avea nevoie de așa ceva? O fi legat de veștile astea legate de gripa din China! Și dacă am febră pentru că am o altă problemă de sănătate, ce mă fac? De unde știu ei dacă e o febră bună sau o febră de-a lor, ne-bună? De ce ar trebui să le spun din ce cauză am eu febră? E sigur dispozitivul ăsta? Cam multe întrebări îți pui, fată! Eu zic să-ți calmezi piticii și să te liniștești, rugându-te să fii sănătoasă tun, ca să nu începi să experimentezi ceva ce sigur nu-ți dorești! Și da, deși nu aveam niciun motiv de îngrijorare, pulsul a început să se accelereze și iar mi-a țâșnit un gând nebun: crește pulsul, crește temperatura! Poate de la frecarea între ele a gândurilor tale iraționale și stupide, fată! Nu există așa ceva! Ne apropiam, pas cu pas, de aparatul ce bipuia implacabil în dreptul fiecărui călător. Încă unul- beep, soțul- beep, eu îmi țin respirația și- beep, un pas după, și expir ușurată! Ai trecut! Ești în limite cu piticii tăi cu tot! Ce prostie! Așa va fi mereu, oare? Cineva care să-mi ia temperatura ori de câte ori intru undeva? E absurd! Și idiot! Și, din reflexul autoprotejării în fața unui lucru nou și absurd, creierul meu i-a dat reject, în timp ce ne apropiam de ghișeul pentru controlul pașapoartelor. Aici totul era în firescul știut și relaxat, că s-a rezolvat problema, creierul meu s-a liniștit și și-a continuat viața uitând de întâlnirea cu termometrul pistol.

La ieșire, ne aștepta un șofer cu un carton pe care scria numele companiei unde soțul lucrează. Cu solicitudinea ce-mi amintea de acasă, ne-a cerut permisiunea să ne ajute cu bagajele, în timp ce ne îndreptam spre mașină, un Logan alb. Orice îmi părea că devenea un pretext de a mă simți ca acasă. Eram atât de încântată că ajunsesem în India, încât orice lucru îmi creștea starea de exaltare.

Am pornit spre hotel pe străzile adormite ale orașului. Aproape ora 5 dimineața și nu era nicio mașină pe stradă într-un oraș cu un număr uriaș de oameni! Forfota va începe dupa ora 5,30, când mașinile furnizorilor de servicii vor porni spre destinațiile dimineții și oamenii vor porni spre job-urile lor, ne-a răspuns șoferul într-o engleză cu accent indian.

Așteptam să văd blocuri dincolo de lărgimea șoselei și dincolo de copaci, dar parcă eram într-un oraș vechi prăfuit. Zăream în griul dimineții siluete vagi de case cu unul și două nivele și magazine ce păreau a fi din anii 70 de pe la noi. Șoseaua ne ducea pe lângă cartiere în care gunoiul era mormănit pe stradă, pe lângă borduri, strâns ca de vânt și amestecat cu praf, nisip, moloz, în căpițe pe lângă garduri sau trunchiul câte unui copac, ca apoi să ne arate și zone mai curate și ordonate. În mod cert, ideea mea de oraș era din nou dată peste cap.

Am ajuns la hotel, o clădire ascunsă în spatele unei perdele de copaci ce străjuia un gard înalt din piatră gălbuie, cu un trotuar larg și prăfuit în față. Lumina mijea tot mai puternic. Am tras perdeaua să văd orașul de sus. Așteptam încă să mă surprindă cumva, deși îmi devenea evident că nu era ceea ce s-ar numi un oraș cu o linie modernă. Soarele începuse ridicarea sa, însângerând cerul și curățind ultimele fâșii ale nopții de peste clădirile obosite. Nimic din ce vedeam nu se potrivea cu ceva din ce-mi imaginasem a fi. Am renunțat la ideea unei fotografii de senzație, gândindu-mă că exteriorul este doar o parte a realității. Emoția și frumusețea locului trebuiau văzute cu alte simțuri!

Aveam doar două zile în care puteam să descopăr cât mai mult din ceea ce era important de vizitat în oraș. Aveam un ghid local. Un domn scunduț, uscățiv, cu mustață sub nasul acvilin, pentru a echilibra armonia feței. Incert ca vârstă, dar cu o lumină clară și caldă în ochii căprui, mari, ușor migdalați, vorbind engleză cu accent indian în care r-ul se rostogoleste ca o bilă din metal printre silabe și cu o atitudine ce pendula între profesor și condescendență. Trecerea se făcea cu ajutorul câte unui ușor și scurt hohot de râs ce se pierdea în tonuri ridicate, scăpat la sfârșitul câte unei fraze, hohot ce-mi amintea de conversațiile de complezență din saloanele de epocă englezești în jurul unei măsuțe și a ceștilor de ceai.

Despre statul Gujarat și despre Ahmedabad nu știam nimic. Din colecția National Geographic Traveler aveam volumul despre India și am căutat să caut ceva obiective importante de văzut și de notat și am completat cu informații de pe internet. Și așa am pornit în explorarea orașului alături de ghidul meu cu voce plăcută și r puternic.

Orașul alerga pe lângă noi, uneori mai iute – prin tuk-tuk-urile vesele, ce bâzâiau ca bondarii, vopsite în verde și galben, sau prin motocicletele ce se ambalau nervos la stopuri, alteori mai încet – prin oamenii ce mergeau agale spre treburile lor sau doar priveau în lungul străzii, ori pedalau alene la câte o ricșă ce ducea marfă de vânzare – fructe viu colorate și îmbietoare. Orașul era viu, aglomerat, vuind continuu din motoare, din claxoanele ce nu se opreau nicio secundă. Dacă în Thailanda nimeni nu claxonează, aici claxonul ține loc de orice, de la semnalizarea stânga -dreapta, la dă-te la o parte să trec pentru că mă grăbesc, la namaste, prietene!, la bună dimineața, viață și cât mă bucur că sunt aici cu voi, sau sunt atât de supărat și atât de frustrat încât ti-ti-tiiii, dă-te la o parte că am nevoie de spațiu.

Toată lumea aleargă, se strecoară printre alte motociclete, tuk-tuk-uri, mașini, până ajung în intersecțiile unde se liniștesc ca prin farmec. Nimeni nu se mai grăbește, nimeni nu mai claxonează, ci ușor, încet, trec mașini pe lângă biciclete, motorete pe langă pietoni, tuk-tuk-uri pe lângă ricșele care cară piramide de pepeni galbeni, mango ori alte fructe, ocolind cu grijă câte o vacă ce stă nemișcată ca un polițist, rumegând amintirea vreunui fir de iarbă. Uimitor! Niciun accident, nimeni nervos, nimeni bruscat. Pentru ca, apoi, totul să se reia cu intensitate până la următoarea intersecție nesemnalizată.

Clădirile vechi- multe mâncate de uzură, mucegaiuri, distrugeri ale ploilor și ale soarelui, unele doar fără geamuri sau uși, altele pe jumătate demolate sau pe pereții cărora se mai vede văruiala, ori pornite să se construiască și apoi, din varii motive abandonate – sunt la tot pasul, uneori fiind lipite sau dincolo de gardul ce le separă de cele noi, sau se ascund în spatele blocurilor de câte două sau trei etaje. Gardurile sunt o prezență constantă de-a lungul străzii. Nu există spații libere fără garduri. Că sunt garduri deteriorate, distruse, măcinate de timp și neglijență sau mai de curând vopsite, din piatră sau metal, ele ascund privitorului existențe ce nici nu-ți poți imagina că ar fi acolo.

Sunt cartiere întregi de blocuri – care arăta asemeni căminelor noastre de nefamiliști – și unde locuiește o comunitate de oameni cu aceleași interese și de aceeași cultură și religie. Ca un mini orășel într-un oraș. Dar sunt și zone unde clădirile de locuințe sunt asemănătoare unui oraș de la noi, mini blocuri de două sau trei etaje.

La nivelul trotuarului, sunt sudate un nesfârșit număr de magazine și magazinașe, de la maghernițe cât un garaj până la magazine mari, ce vând branduri moderne. Fațadele sunt împânzite de reclame de toate formele, culorile și, unde nu mai e loc de reclamă pe fațadă, se văruiesc gardurile cu câte un anunț al unei afaceri sau serviciu.

Dacă uneori clădirile reușesc să-și mai salveze integritatea, trotuarele și-au cedat de mult puterea prafului și distrugerii. Pretutindeni, totul arată ca fiind într-o continuă fază de execuție de lucrări și unde muncitorii s-au așezat la umbră pentru odihnă. Trotuarele sunt ciobite, decopertate, găurite, mâncate de timp și de folosință, acoperite, pe-alocuri, cu grămezi de pământ, dovada muncii neterminate a cuiva, cu borduri pierdute sau transformate în scăunele pentru cei ce-și vând produsele direct pe șosea. Diverse lucruri din plastic și resturi ale vieții obișnuite; imaginația este copleșită de ce poți vedea, sunt risipite indolent peste tot, atât la marginea drumului, cât și pe trotuare sau mutate de vânt ori de pașii oamenilor înspre garduri sau pereții clădirilor. Totul se amestecă cu frunzele uscate ce pot fi din anul trecut sau de mai de demult, iar praful și nisipul formează un numitor comun ce acoperă și uniformizează totul, creând impresia unei mizerii generale, chiar și în locurile unde se încearcă a se ține curat.

Rare sunt locurile unde nu vezi lipite de garduri adăposturi încropite din carton, în care își duc viața cei ce nu își găsesc o clădire abandonată ca loc de refugiu și casă. Alături sunt puse, în grămezi, lucrurile locatarului, iar pe sfoara atârnată între două cuie bătute în gardul de piatră sunt puse la uscat câteva haine. Îi poți vedea stând alături, direct pe pământ meșterind sau trebăluind ceva, ca într-o casă, ori vorbind cu copilul sau altcuiva, într-un firesc al atitudinii de gândești că, de fapt, vă desparte un perete de sticlă prin care doar tu îi vezi, ei crezând că sunt protejați de ochi iscoditori.

Fiecare spațiu are o activitate, o afacere. Cineva vinde fructe într-o cămăruță cu zidul surpat pe jumătate, completat cu o prelată ruptă și răpciugoasă. Alături se vând piese pentru motociclete și biciclete iar două spații mai încolo cineva repară motociclete. Te poți bărbieri și apoi poți intra alături să-ți comanzi o cămașă sau un sari nou, iar dincolo poți mânca ceva. Și afacerile se succed iar și iar, la fel, si poți găsi și un magazin de mâncare, și unul cu produse pentru casă din plastic, metal și altele. Peste drum, este magazinul de țesături pentru femei, iar după colț cel de unde îți cumperi haine specifice tradiționale. Diferite bugete, diferite afaceri, pentru toate buzunarele.

Dacă ți-e sete, găsești apă la cel care vinde fructe. Important este să știi că, chiar dacă apa îți pare a fi îmbuteliată, ai o mare șansă să fie apă de la chiuvetă pusă în flacoane reutilizabile și al căror capac este lipit cu o picătură de super-glue. Pentru a te proteja cu adevărat de serioase probleme de sănătate, nu cumpăra apă de niciunde din aceste magazine, iar dacă o faci, verifică să fie dopul sigilat. Topită de căldura zilei, am cumpărat o sticlă de apă, dar, în ultimul moment, înainte de a bea, mi-am amintit acest sfat primit de la o cunoștință ce stătuse un timp îndelungat în oraș. Și, verificând capacul, acesta era lipit într-o parte doar, ceea ce-mi confirma atenționarea primită. Am preferat să mai suport setea decât o complicație gastro-intestinală.