Expat în Thailanda. Conversație cu o ladyboy lângă un bol cu măcinici

Pentru că la momentul recepției apartamentului apăruse nevoia efectuării unor mici reparații, agenta urma să-mi trimită o echipă care să rezolve defecțiunea.
Era în 9 martie, zi în care, în calendarul ortodox, sunt prăznuiți cei 40 de mucenici. Chiar dacă eram departe de țară, nu aveam cum să nu respect obiceiul și să nu-mi fac măcinici cu multă nucă și cu scorțișoară. În copilărie, când ne făcea mama, niciodată nu ne era de ajuns, indiferent cât de mare era oala cu măcinici. Deseori îmi ziceam că atunci când voi fi mare, la casa mea, o să-mi fac măcinici tot timpul, să mănânc pe săturate. Și acum, fiind la casa mea, cum mai nimeni nu e interesat prea mult de măcinici, am mereu mai toată cantitatea doar pentru mine.

Tocmai ce-i terminasem de fiert și asezonat cu nucă și scorțișoară, când sună la ușă. Băieții cu reparatul, gândesc. În cadrul ușii erau doi băieți în salopetă și o femeie- rochie scurtă mulată, păr lung negru. Mi-era evident cine e șeful și cine e cu munca! Le-am arătat ce trebuie rezolvat și, pentru că acasă omenești omul ce-ți lucrează în casă măcar cu un pahar de apă, am zis să încerc să ofer un bol de măcinici femeii. Era inutil să stăm în picioare uitându-ne la băieți cum lucrează, așa că am zis să ne așezăm și să încerc să port o conversație, atât cât îmi îngăduia engleza pe care o știam.

I-am oferit spre degustare măcinicii, încercând să-i explic în cuvinte puține că azi era sărbătoare în religia mea. Era despre un martiriu al unor soldați romani creștini pentru credința lor în Cristos. După expresia feței ei, era limpede că nu a înțeles nimic din ce îi explicam, cum sigur nu a putut înțelege nici care era legătura dintre niște opturi de cocă cu nucă și moartea în chinuri a unor oameni, acum aproape 2000 de ani. Nu am insistat în explicații. Eram din două religii diferite.

Dar asta nu era în măsură să ne încurce să căutăm și alte subiecte de discuții. Cum ea avea chef de vorbă, iar eu nu puteam face altceva avându-i pe ei trei învârtindu-se la mine în apartament, am zis: hai să vorbim!

Era o ladyboy – cum își spun aici. Ce șanse puteam eu să am ca, prima conversație pe care o puteam face aici cu un localnic, sa fie cu o ladyboy? Se pare că toate șansele! Din nou, regretam bagajul prea sărac al limbii engleze pe care o vorbeam și care mă împiedica să-i pun cât mai multe întrebări despre poporul ei, ca obiceiuri, ce le e specific, ce-i definește. Era mult mai interesant să aflu toate acestea de la sursă decât să le citesc într-un ghid.

Înțelesesem deja, că e o obișnuință să întâlnești aici atât ladyboys, cât și tomboys. Erau oameni firești, normali. Poate că, la început, nefiind obișnuită cu prezența lor, îmi săreau mai repede în ochi, și, da, curioasă, deseori insistam mai mult asupra lor cu privirea. O ladyboy e mereu aranjată, machiată, îngrijită în ținută, e cochetă în gesturi, în timp ce pe un tomboy il poți identifica după tunsoarea în stil bross – aș zice – cu breton căzut pe ochi. Deseori e plinuț, probabil din cauza schimbărilor hormonale. Caută să aibă gesturi și posturi masculine, poartă pe degete inele groase bărbătești. Este protector cu partenera lui și caută să fie în toate precum bărbații.

O priveam cu interes pe partenera mea de conversație în timp ce vorbeam. Și ghiceam același interes al ei pentru felul în care arăt eu, părându-i-se deosebit faptul că eu sunt cu o piele atât de albă, atât de estompată în trăsături și cu o culoare atât de frumoasă a părului, cum m-a complimentat la un moment dat. Aprecia, în general, culoarea deschisă a pielii și trăsăturile mai puțin pronunțate decât ale ei. M-am amuzat, văzând încă o dată, că, noi, oamenii, rar suntem mulțumiți cu ce daruri avem sau primim de la natură. Cât de mult greșim și cât timp și energie consumăm pentru a obține acel ceva diferit și nu neapărat mai bun! I-am spus că nouă ne place să fim bronzați, că arătăm mai bine și mai sănătos. Nu putea înțelege prea bine nici asta.

Am vorbit pe rând despre țările noastre, despre oameni, despre felul lor de a fi. Conversația curgea firesc, ca și cum tocmai ce ne revedeam după o perioadă și ne puneam la punct cu informațiile strânse între timp. Cumva a dus discuția spre ea, spre faptul că este o ladyboy. Neobișnuită, nu voiam să insist pe aspectul ăsta, mie îmi părea delicat, dar eram și curioasă să știu ce a determinat-o să aleagă astfel. Răspunsul a venit simplu, deschis. A crescut între femei, tatăl nu a fost interesat de ea în copilărie, iar acum și mai puțin. Într-o lume în care aceasta este o obișnuință, este pornită la început din alint, din cocoloșirea peste măsură din partea mamei și a mătușilor. Apoi, poate continua și doar pentru că este o alternativă reală, și totodată, poate pentru că începi să și crezi că simți că e mai bine pentru tine așa, ajungând, într-un final, să faci alegerea. Am privit-o zâmbind. Nu aveam niciun gând, niciun resentiment. Nici nu am simțit nevoia vreunei argumentări contrare. Era viața ei, adevărul și realitatea ei, așa cum și eu le aveam pe ale mele. Până nu trăiești tu acea viață nu ai cum să știi, cu atât mai puțin să judeci.

Am mutat conversația pe felul în care arată femeile asiatice în general, și asemeni lor și cele thailandeze, nearătându-și defel vârsta. Este evident că au un ajutor primit de la gena lor ancestrală, dar, oare, ce fac ele în mod special ca să susțină acest lucru? Mi-a răspuns că ei, ca notă specifică, nu mănâncă lactate, folosesc tofu, soia și derivate din soia, nu mănâncă pâine, ci orez și, foarte important, mănâncă galangal, o rădăcină asemănătoare ghimbirului, foarte bună pentru sănătate. Notam informația în minte, ca să n-o uit!

Cochetă, privindu-mă cu o fluturare din gene, ușor întoarsă în profil, mă întreabă: Câți ani crezi că am? Ușor încurcată, am făcut niște calcule în minte, m-am uitat la fața ei – nu avea niciun rid în jurul ochilor, ridurile de expresie nu erau foarte adânci, dar tenul avea totuși o maturitate ce-mi spunea că are peste 30 de ani. M-am uitat spre mâinile ei, dar nu m-au ajutat pentru că erau masculine în linii. M-am gândit că pielea gâtului sigur mă va ajuta să-mi formez o idee mai clară. Greșit! Eu nici la 25 de ani nu aveam acea piele netedă și fără niciun rid! Mi-am frecat rădăcina nasului vădit încurcată. Mi-am urcat ochelarii mai sus pe nas și am zis: Mă risc. 30… 35…? A râs ușor amuzată și cochetă. Nu, 45, mi-a replicat. Iar eu nu am putut decât să scot un oh! sincer apreciativ. Era clar că orice comparație era lipsită de sens. Fiecare, însă, cu avantajele ei!

Am întrebat-o ce este în spatele zâmbetului despre care se vorbește peste tot. Asta, pentru că, dincolo de gardurile resorturilor, oamenii trăiesc vieți obișnuite și pe stradă chipurile sunt mai mult triste sau absente decât zâmbitoare. Adevărat e că ei îți pot răspunde zâmbind, dar este un zâmbet rece, scurt, pentru ca imediat fața lor să redevină impasibilă și să te ignore cu desăvârșire. A râs, ca și cum ar fi știut un secret și, pentru că-i sunt simpatică, mi-l va împărtăși și mie. A făcut o pauză de efect și mi-a spus: Adevărul este că thailandezilor nu le plac străinii-farang. Am rămas cu zâmbetul atârnând strâmb de un colț al gurii, fiind surprinsă de duritatea destăinuirii. A continuat: ei sunt drăguți cu turiștii străini atât timp cât pot obține bani de la ei. Când văd că nu e rost de bani, nu au niciun interes să fie amabili.

Mi se spărsese bula de săpun în care îi proiectasem și mă întrebam dacă, totuși, am înțeles corect ce-mi spusese. Știu că totul e despre a vinde o imagine și un serviciu. E o convenție și nu este obligatoriu să fie iubire acolo, dar și să știi că ești doar o punguță cu bănuți zornăitori în ochii lor, nu e deloc plăcut. Am căutat să îndulcesc noutatea replicându-i că sigur trebuie să fie și altfel de oameni, nu doar strict pentru interes. Dar, după zâmbet, am înțeles că știa bine ce spune.

S-a scurs mai mult de o oră. Băieții își terminaseră treaba și plecaseră deja de ceva timp. Ea, însă, nu se dădea dusă. Continuam să susțin conversația cu ea. Îmi vorbea de la femeie la femeie. Poate că simțea nevoia să se confeseze sau poate i-a plăcut pur și simplu să vorbească, să vadă în mine un ascultător nepartinic și să permită ridicarea unui mic colț din văl.

După un timp s-a ridicat. Nu luase decât de două sau de trei ori din bolul cu măcinici. Doar din amabilitate, am concluzionat.

Zâmbind, după salutul obișnuit, a plecat. Nu aveam de unde știi că nu o voi mai vedea de atunci. Nici pe ea, nici pe băieții din echipa ei. Poate că nici nu a fost reală, ci a fost doar un emisar de bun venit al Lordului Buddha, cu misiunea de a mă familiariza cu energia locului și a oamenilor de aici. Khxbkhun khxa!