Vladimir Putin a câștigat alegerile prezidențiale din Rusia cu 87,97 la sută

Expat în Thailanda. Fântâna fermecată

Prima noastră oprire a fost la Moschea lui Sidi Saed- Sidi Sayyed Mosque, construită în anul 1573. Este renumită pentru arhitectura ei în arcade și ornamentele din piatră care îi împodobesc pereții exteriori. Dantelăria sculptată în piatra peretelui, sub formă de copaci sau în forme geometrice, ori de frunze de palmieri, dă specificul și măreția moscheii. Cele 10 jali sau ferestre ce îmbracă exteriorul clădirii devin fascinante când pricepi măiestria lucrătorului și obsesia pentru perfecțiune, dusă în detalii, creând o dantelărie fină ce ține loc de pereți în partea superioară a acesteia. Era absolut minunat felul în care pereții moscheii erau împodobiți. Îți dădeau impresia că au fost împletiți din fir de piatră în modele geometrice complexe, greu de urmărit cu privirea. Simțeam nevoia să ating piatra, minunându-mă în fața îndemânării și măiestriei acelor împletiri. Încercam să-mi imaginez câtă trudă, cât efort, câtă răbdare și sârguință au avut toți meșterii și calfele lor la realizarea acestor jali.

Ghidul meu a vrut să îmi arate și zidul dinspre apus al moscheii. După ce ne-am recuperat încălțările, așezate pe suportul special aflat la intrarea în curte, trecând prin parcul de lângă moschee, am ajuns în partea din spate a acesteia, unde, în toată splendoarea lui, Copacul Vieții – devenit peste timp un simbol emblematic pentru oraș – străjuia multiplicat de-o parte și de alta a ferestrei centrale lăsată nelucrată – pesemne cuceritorii moguli au ajuns în oraș înaintea terminării lucrărilor.

Mi-am luat la revedere de la acei copaci, gândiți ca fiind cei din grădina Edenului, și am pornit spre următorul obiectiv. Orașul se mișca și mai alert în jurul nostru, ignorând soarele ce albea totul sub puterea luminii și a căldurii sale. Reflectând la cum unele acțiuni sau lucruri devin nemuritoare atunci când au fost consacrate, din inimă și cu iubire, unor scopuri nobile sau înalte sau însuși lui Dumnezeu, indiferent de numele particular în care ar fi chemat, ne-am încorporat și noi în fluxul viu de mașini, motociclete, oameni și vaci, uneori, ce umplea ca un șarpe mitic bulevardele largi ale orașului.

În curând am văzut minaretul unei moschei. Apropiindu-ne, m-a surprins să văd că lojele clădirii, două dintre ele, erau aproape în stradă și destul de joase, puțin peste statul unui om mai înalt. O prelată, obosită de soare și de praf, atârna franjurată într-unul din balcoane, alături de un megafon uriaș lipit nefiresc de zid. Ne aflam în fața moscheei Rani Sipris – Rani Sipris Mosque.

Moscheea s-a construit în anul 1514 la cererea reginei hinduse Sipri, după ce soțul ei, sultanul Mahmut Begada, i-a ucis fiul, drept pedeapsă pentru încălcarea unor reguli. Datorită sculpturilor delicate și foarte complicate ce împodobesc, fără excepție, toți pereții exteriori, moscheea era supranumită și Moscheea Bijuterie. Cum, în zilele noastre, nu mai reușim să ne ridicăm nici măcar la jumătate din măiestria și talentul constructorilor și meșterilor din vechime, ne este tot mai greu să putem și aprecia, nu doar admira, valoarea lucrărilor acestora. Iar, cum noul trebuie să-și facă loc demolând vechiul, la începutul anilor 2000 existase un proiect de demolare a unei părți din moschee care încurca extinderea șoselei ce-i trecea prin poartă. Din fericire, șoseaua s-a oprit lângă zid, trecând zgomotos și prăfuit pe sub balcoane.

Nu am idee cum arăta locul în momentul construirii ei, dar azi apărea ca o insulă de rugăciune la intersecția drumurilor. Orașul curgea zgomotos în juru-i, claxonând și transpirând în soarele puternic. Era amiază și era ora de rugăciune. Dacă am fi ajuns ceva mai devreme, am fi putut auzi chemarea mujahedinului la rugăciune răspândită de megafonul ce aducea a un neg uriaș pe peretele fin brodat al clădirii.

Am intrat pe poarta micuță strângându-mi mai bine pe cap și peste brațele dezgolite eșarfa alba. Eram singura femeie printre bărbații care, preocupați și grăbiți, se îndreptau spre sala mare a moscheii, la rugăciune. Ghidul meu s-a adresat bărbatului în vârstă -paznicul și portarul lăcașului- îmbrăcat în haina lungă tradiționala și cu un turban pe cap, care, în timp ce îi răspundea, mă examina cu ochi vii și ageri. După un schimb de replici mi-a permis să intru în curte. Le-am mulțumit respectuos pentru îngăduință. Toată lumea își lăsa papucii la intrare, așa că mi-am scos sandalele și, pășind cu grijă – cînd pe vârfuri, când pe călcâie- pe dalele încinse de soare mi-am urmat ghidul în curte.

Moscheea se prezenta încă majestoasă cu cele trei cupole susținute de stâlpii înalți și puternici, printre care credincioșii, așezați în rânduri, în genunchi, își făceau rugăciunile. Nu puteam vedea prea mult din interiorul moscheii. Necunoscând regulile, evitam să nu ofensez prin insistența ocheadelor mele. În întreaga curte nu văzusem nicio femeie.

În fața moscheii se afla o a doua clădire, mai mică, dar la fel de frumos ornamentată. Ușa dublă, bogat ornamentată și sculptată în lemn, era pecetluită cu un lacăt mare, cu o toartă ruginită groasă cât degetul mic, trecută prin două belciuge la fel de serioase și de ruginite. Prin fanta îngustă dintre uși nu se putea zări nimic. Firesc. Acolo era mormântul reginei.

Călcând cu grijă, căutând zonele de umbră, unde dalele de piatră înfierbântate de soare erau mai suportabile tălpilor mele, expuse precum ale martirilor din vechime focului purificator al cărbunilor încinși, am dat ocol curții interioare, într-o continuă admirație față de frumusețea geometriei și formelor ce curgeau firesc una din cealaltă. Aveai impresia că zidurile erau drapate într-o dantelă fină din piatră. Fiind ora de rugăciune, am ocolit moscheea, unde perechile de tălpi roze sau cafenii, bătătorite mai mult sau mai puțin, ne cereau să nu vorbim, nici măcar în șoaptă, ca să nu perturbăm serviciul divin. Și zgomotul străzii respecta ritualul de rugăciune.

Trei prichindei îndrăzneți, cu ochi negri mari și limpezi, aidoma personajelor din desenele animate coreene, în care curiozitatea strălucea vie în cercuri mari de lumină și gura uitată căscată a mirare și surpriză, alergau după noi, înghiontindu-se unul pe altul pentru a-și face curaj să se apropie. Aș fi plătit un bănuț de aramă să pot intra în căpșorul lor ciufulit, să aflu ce gândesc. Când m-am întors, pornind spre ei, ridicând și telefonul să le fac o poză, după o secundă de ezitare și surprindere au rupt-o la fugă spre clădirea ruinată din laterala curții, îmbrâncindu-se ca să-și croiască mai iute cale liberă. În urma lor, praful ce li se ridica de sub tălpi era cât ei de înalt. Mici comete ce duceau vestea despre vizita unei femei decolorate în universul lor.

Ne-am îndreptat spre ieșirea unde portarul, rămas singur, căpătase ghes de vorbă. Îmi căutam din priviri sandalele în locul unde știam că le lăsasem, dar nu le zăream defel. Declarându-se mulțumit de răspunsurile date de ghidul meu, mi-a scos sandalele din spatele unor papuci aflați în spatele său. Am zâmbit, văzând tactica de „sechestrare”, mi-am apucat rapid încălțămintea să nu se răzgândească, în hohotul lui de râs, m-am încălțat rapid și am ieșit în drum. Ce idei mai au unii oameni ca să te tragă de limbă!

Străzile se deschideau din bulevard prin intersecții – zone uriașe, fără sensuri giratorii, dar care se roteau lent, asemenea unor chakre, lăsând viața să curgă fără incidente,- ca niște rădăcini, delimitând cartiere, hole, amestecând clădiri vechi cu cele noi, mizeria mai multă cu mai puțină, zone prăfuite cu zone mai verzi. Din mers, am salutat Gujarat Club, deschis la 18 martie 1888, cel mai vechi club din Ahmedabad, și încă funcțional. Am trecut pe lângă Victoria Garden, apoi pe lângă Biroul administrativ al orașului adăpostit de o uriașă clădire din cărămidă roșie. Ne-am intersectat de câteva ori cu un tuk-tuk ce ducea doi bărbați, ca și cum am fi avut același drum.

Am lăsat agitația marilor bulevarde în urmă și am ajuns într-un cartier care era, de fapt, un sătuc îngropat mai tot în praful roșiatic. Mașina s-a oprit în fața intrării unei porți, care nu mă lăsa să ghicesc nimic din ce urma să văd. Eram în fața unei clădiri construite cu câteva sute de ani în urmă, pe la 1498, în scopul de a strânge apa din ploi, apă ce era folosită de către localnici pentru băut și nevoile casnice. Nu înțelegeam cum era posibil asta, în condițiile în care nu vedeam niciun rezervor, nimic în care să poată fi strânsă apa.

Am înaintat pe lespezile din gresie ce păreau a contura o curte, continuând să caut din priviri rezervorul de apă. Dar nu vedeam decât foișoare din coloane de gresie, superb sculptate, ce-mi aminteau de anticele clădiri romane. Clar nu avea cum să stea captivă apa între ele! După câțiva pași am ajuns în dreptul unor scări care coborau în pământ. Iar imaginea ce mi se înfățișa m-a surprins în totalitate. Eram în fața unei clădiri săpate în pământ, și care cobora, etaj după etaj, susținut de nenumărate coloane din gresie. Lateralele fântânii, pentru că eram în fața unei fântâni rezervor, erau tăiate în piatră în formă octogonală. Pereții erau fixați de coloane înalte de mai mult de 3 metri, sculptate cu motive geometrice, florale, frunze, arabescuri, păsări, animale, fiecare etaj fiind sculptat în mod diferit. Cu fiecare etaj cu care coborai, fântâna se îngusta, până la nivelul bazinului de colectare a apei, aflat la nivelul al cincilea. De aici, privind în sus vedeai cerul senin ce se contura în formă octogonală-pe acolo și curgând apa în sezonul ploios-, iar scările îți păreau a fi treptele ce te-ar urca în Nirvana, tot mai largi și mai înalte cu fiecare etaj ce urcă spre cer. În anii buni, apa putea ajunge până aproape de cer, ceea ce era un motiv de bucurie pentru locuitorii acestor zone semi-aride, unde apa este o resursă atât de valoroasă.

Și această fântână a fost construită tot la porunca unei regine, Ruddabai, însoțind-o legenda unei povești de iubire, și moartea celor 6 constructori ai ei, în încercarea regelui de a împiedica construirea vreunei alte fântâni mai frumoase decât aceasta. Mitul sacrificiului uman, făcut pentru ca lucrul să devină neprețuit este, astfel, universal, amintindu-mi de uciderea din Meșterul Manole. De asemeni, prin mantrele scrise pe pereți, folosirea simbolurilor și sculptarea zeităților, spațiul devenea protejat de spiritele rele care ar fi putut dăuna apei. Regina, dorind ca apa să fie sfințită, a cerut, înainte de orice, ca șase sfinți să se scalde în ea, sfințind-o astfel pentru totdeauna. Apoi, a ales să-și piardă viața, înecând-se în fântână, decât să devină soția regelui care i-a ucis soțul.

Adalaj Stepp Well este o creație ce ilustrează îmbinarea perfectă a stilului indian cu cel hindus și influențe jainiste. Pereții fântânii sunt adevărate opere de artă, iar ferestrele din piatră, create de coloanele sculptate în pereți, sunt umplute, fiecare în parte, de povești ce ilustrează o viață fericită și bogată, plină cu diverse animale, elefanți, pești, flori, frunziș stufos în care se ascund păsări, zeități, femei ce conversează sau care zdrobesc fructele pentru a face băutura, cu regele și regina ținutului și curtea acestora, totul în aceeași perfecțiune a detaliului.

Apa, indispensabilă vieții, atât de prețioasă în aceste ținuturi, unde pământul nu o oferă ușor în dar oamenilor, așa cum se întâmplă atât de firesc la noi, era așteptată, primită și păstrată cu bucurie și cu recunoștință de localnici într-un potir atât de frumos și de valoros prin chiar actul creării lui. Apa, când plouă, umple cele cinci etaje ale fântânii și rămâne bună a fi folosită până la începerea următorului sezon ploios, nealterându-se. Etajele fântânii sunt făcute suficient de largi, încât pot fi folosite de către localnici pentru diverse întâlniri și activități ale comunității, inclusiv pentru susținerea ritualurilor religioase.

Oamenii veneau și luau apă după nevoie, știind câtă apă mai au după numărul de trepte ce se eliberau din fântână. Temperatura din interiorul ei este constant, cu 6 grade mai scăzută decât cea exterioară.

Spre finalul călătoriei mele prin legenda fântânii, m-am întâlnit și cu cei doi turiști din tuk-tuk-ul de mai devreme. Erau englezi, veniți de puțină vreme în oraș și au vrut să vadă și această fântână și să facă o călătorie cu tuk-tuk-ul, înainte de a-și continua excursia spre New Delhi.
Am ieșit în aerul fierbinte, fluturându-mi eșarfa în care prinsesem legenda fântânii și, fascinată de povestea locurilor, am pornit spre următorul meu obiectiv.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *