Expat în Thailanda. Începutul noului început

2020. Situația părea că se înrăutățește pe zi ce trece. Cel puțin în Europa. La noi nu se vorbea nimic clar, nu se spunea nimic, nici că e în sus, nici că e în jos. Simțeam doar cum o pojghiță subțire se inserează printre oameni și modul lor de comunicare. Ca în desenele animate, când natura era cucerită de înghețul polar, și în realitatea noastră, aproape că puteai să vezi cum se materializează rădăcini de gheață printre noi, transformând în iceberg-uri bucăți tot mai mari din viața socială.

Doamnele din cercul meu au devenit tot mai rezervate. Sub diferite pretexte sau exprimând clar teama, au refuzat să se mai implice în cele câteva activități de grup pe care le aveam. Clubul de pictură și-a încetat primul activitatea. În țară nu era declarat oficial niciun caz, dar, cumva, tot ceea ce făceam și modul în care reacționam cu toții era de parcă boala era peste tot, cotropind tot.

Fiul meu era în Anglia, în anul de internship, și, în orășelul clasic englezesc, în care localnicii abordează totul cu atâta detașare de situație dar și încredere în ceea ce autoritățile le spun, viața continua să curgă liniștit deși țara le era deja cuprinsă puternic de febra gripei. În timp ce peste tot în Europa se vorbea de o retragere în case, despre o suspendare pe timp scurt a tuturor activităților și, probabil, unde se poate, să se lucreze de acasă, acolo oamenii continuau să meargă la serviciu și să aibă încredere că este doar o gripă peste care vor trece în urma imunizării generale, într-un firesc obișnuit al lucrurilor.

Lucrurile se desfășurau cu repeziciune. Informațiile curgeau de peste tot și ne bombardau ca mingile de tenis aruncate din aparatul electric de antrenament. Dacă nu aveai îndemânare să le primești și să le gestionezi, te puneau în fund prin impactul emoțional ce-l proiectau în capul tău. Dacă, la început, credeai că, poți gestiona cumva situația, de undeva, ca la un semn, s-au rupt toate baierele oricărei cenzuri de autocontrol, de corectitudine și profesionalism a modului de transmitere a informației și, tot ce venea spre noi, ca spectatori, ascultători sau cititori a devenit de necontrolat. Eram prinși la mijloc într-un joc de lumini și umbre într-o sală a oglinzilor.

Andrei s-a hotărât să vină la noi, pentru a evita petrecerea unui lockdown – cuvânt nou apărut peste tot – oricât de scurt, singur. Fără să mai aștepte o decizie de schimbare a modului de a munci, ce urma să se ia în câteva zile, și care devenea evidentă, prin numărul tot mai mare de persoane care mureau în urma îmbolnăvirii, și-a obținut în câteva ore viza de intrare în Thailanda și, în aceeași seară, era în drum spre noi.

În aeroport, atmosfera continua să fie vie, agitată, cu încă destui turiști care veneau din diferite destinații din Europa, dar cu și mai mulți care plecau, și, mai important, cu un număr tot mai scăzut de turiști chinezi. Erau anulate zboruri dinspre și înspre China, reținând, ca destinație închisă zborurilor, pentru că se vorbea despre acest oraș, mai ales Wuhan. Dar, în general, nu erau semne evidente că se va întâmpla ceva. Nu existau restricții, nu se cerea nimic special. Era doar o recomandare, doar pentru a te proteja, să porți mască la interior. Pentru ei, să porți mască este firesc, având la vânzare tot felul de măști, din toate materialele și în toate croielile, folosind masca în zilele cu grad ridicat de poluare sau dacă sunt răciți. Ne-am conformat, gândind că, înainte de orice, ne protejăm pe noi.

Stăteam, încremeniți și încordați, pe scaunele din zona de așteptare, să-l vedem apărând pe culoarul de ieșire. Teoretic, nu ar fi trebuit să fie nicio problemă, având viză luată de la ambasadă și toate actele de chemare întocmite corect, dar niciodată nu știi ce surpriză poți avea. Asta, deoarece deja nu se mai permitea intrarea de turiști din România. El venea din Anglia, însă era cu pașaport românesc.

După un timp lung, ce părea că nu se mai termină, l-am văzut venind legănat și obosit, căutându-ne din priviri printre ceilalți, având o hidoșenie de mască de lucrător în construcții pe față. Nu mai găsise să cumpere, înainte de plecare, și pe aceea o avea dată, ca rezervă în caz de, de tatăl unui prieten, ce avea o firmă de construcții. Era total inadecvată, dar cum nu te primea în avion fără, a folosit-o ca să respecte norma. I s-a luminat fața când ne-a văzut, iar noi am răsuflat ușurați avându-l întreg și sănătos în brațele noastre. Putea să vină orice voia să vină, de acum! Eram împreună și asta era, cu adevărat, ceea ce era important.

Am stat într-o carantină autoimpusă – nu se instituise carantina reglementată oficial -, deoarece copilul venise dintr-o zonă afectată și am vrut să fim siguri că totul este bine pentru toată lumea. Sosirea lui s-a produs la momentul potrivit. A doua zi, o amică și-a așteptat la poarta de sosiri fiica, care venea din Singapore, 15 ore. 15 ore în care, ca mamă, a trecut prin toate emoțiile, stresul, furia, neputința și pornirea de a lua pe sus lumea și a da cu ea de pământ până ajunge la copilul ei și și-l ține din nou în brațe. Indiferent cât de mic sau de mare este! Am mulțumit cu recunoștință că nu am trecut printr-o astfel de experiență. Eram bucuroși și fericiți că își revenea și îi revenea culoarea în obraji după clima englezească și stresul dat de iminența apropierii bolii.

Și cum timpul, brusc, se hotărâse să nu mai aibă răbdare, în câteva zile lucrurile s-au restricționat și la noi. În condominiu s-a interzis accesul la piscină și la sala de sport. Pentru a evita să ne contaminăm, s-a argumentat. Apoi, în scurt timp s-au închis, la ordin, mall-urile, restaurantele, pub-urile, cafenelele, centrele de masaj, tot ce dădea viață orașului. Hotelurile, de asemenea, s-au golit și ele, închizându-se, ca niște pleoape grele, căzute peste ochii anesteziați, cu stingerea luminii din fiecare cameră în urma plecării turiștilor. În fiecare seară erau tot mai puține lumini aprinse și la hotelul ce-l aveam vecin, până într-o seară, când nu s-au mai aprins nici ghirlandele de lumină de pe plajă. Atunci am știut că devenisem și mai singuri.

Și, deși, pretutindeni, inițial s-a spus că este pentru timp scurt, o lună, cel mai probabil, și apoi ne vom relua, treptat, viața și activitatea obișnuite, timpul și tot ce ni se arăta în mediile de informare, au arătat că nimic nu este ceea ce pare a fi și că tot ce știam era diferit și greșit de ce credeam că știm.