Expat în Thailanda. La o margine de hotar, am ales viața

Sunt aici de aproape două luni. Pot spune că parte din mine s-a liniștit. A fost o perioadă dificilă. Am trecut prin diverse etape de acomodare. Am trecut prin judecată, prin furie, prin silă și prin scârbă. Am trecut prin neacceptare și prin dorința de răsturnare a ordinii. Nu am putut vărsa nicio lacrimă, care, poate, mi-ar fi ușurat furia.

Am încercat să explic apropiaților starea mea, să le argumentez de ce simt și gândesc așa, dar, firesc, nu mă ajuta. Cu cât vorbeam, polemizam, argumentam cu atât o hrăneam și îi dădeam energie. Iar dincolo de ascultarea pe care mi-o ofereau interlocutorii, rămânea un paradox: ești în Thailanda, unde mai toți visează să ajungă, și tu te ceri acasă! Femeie, sigur ești pe treaba ta?!

Nu m-am mai dus nici la biserică. Nu îmi pare firesc să stau departe de altar, de iconostas, să nu mă pot închina icoanelor și să nu pot avea conversația mea intimă, șoptită cu ele. Și, sincer, îmi par așa suspicioși rușii ăștia! Se uitau la mine ca la o arătare nefirească intrată în biserică. Iar faptul că acolo, zilnic, găsești persoane care fac curat, chiar e iritant. Într-o biserică unde te duci să te regăsești, să vorbești cu tine și cu Dumnezeu, mai mult de zece persoane se agită obositor și gălăgios. Într-un fel, îmi aminteau de filmul Nunta mută. Îți dădeau cu mopul peste picioarele desculțe fără nicio jenă, ca într-o ignorare voită a ta ca prezență fizică acolo, ștergeau cu gesturi disperate și iuți un praf inexistent de pe sfeșnice și ramele icoanelor, treceau unii peste alții concurând parcă la a fi văzuți în sârg și-n elan de cineva de Sus. Ce i-aș mai fi aliniat și pe ei! Oh, Doamne, când nu o să mai critic orice și pe oricine iar și iar?!

Și, totodată, știu că singură îmi creez starea, că îmi fac rău, că mă scobor în această energie grosieră și mâloasă de plângere de milă inutilă. Postul ținut nu a reușit să mă facă să trec într-un registru mai înalt, exacerbând ego-ul. Judecata și comparația nu mă ajutau defel, pentru că, clar, eram departe de a fi doar un observator. Furia mă făcea să reacționez disproporționat chiar și în observarea și aprecierea stărilor mele interioare. Nu îmi mai vorbeam ci mă șfichiuiam cu judecăți. Mă autosechestrasem într-un turn de piatră.

Orice informație de acasă, din familie, devenea un adevărat dezastru până ajungea la mine. Ziceai că e bulgărele de zăpadă care începe să se rostogolească de sus, de la paralela 45, și până ajungea la paralela 15, devenea avalanșă. Iar eu, îngropată de vie sub ea, mă sufocam în imposibilitatea de a lua frâiele în mâini și să rezolv situația. Sau măcar să am sentimentul că fac ceva. Și m-am zvârcolit ceva timp așa până am înțeles – la nivel de minte – că era vorba de control. Eram la 9.000 km distanță de casă și nu puteam controla nimic din ce se întâmpla acolo. Și, la un moment dat, am început să înțeleg că tot ce avusesem eu de făcut acasă se terminase, pe moment. Treaba mea în prezent era aici, în acest loc nou, alături de soț, care avea și el un proiect de dus la capăt și avea nevoie de susținerea mea. Responsabilitatea mea era aici, iar ceilalți sunt majori și pot, și trebuie să-și rezolve singuri situațiile.

Înțelegerea aceasta rămânea însă doar la nivel exterior, superficial, era doar ca vorbitul din gură, nu îmi coborâse încă în inimă.

Pentru că opoziția și reactivitatea mea erau constante și puternice, am început să somatizez pe corpul fizic diverse simptome. Cel care nu înghite și nu digeră situații -la fel cum face și cu o mâncare alterată – este aparatul digestiv, care mi-a arătat, în scurt timp, cu vîrf și îndesat, cât de jos eram. În momentul în care am conștientizat la nivel profund în ce situație periculoasă mă dusesem, că eram la un pas de a-mi genera prin propria atitudine o problemă de sănătate cu adevărat serioasă, pot spune că mi-am zis, cu adevărat, un prim și serios stop! Uită-te pe unde mergi! Ești pe calea greșită, și deși o știi, te alinți ca o răzgâiată de trei ani! Începe să rupi din ițele în care ți-ai țesut imaginea despre tine! Fă-o acum, cât nu e prea târziu!

Dar cum lucrurile rele, și alături de ele, energiile grosiere, se strâng foarte repede, și curățarea lor nu se face instant, și nici fără ceva durere – că doar tot cu durere și văicăreală le aduni – nici eu nu am făcut rabat de la regulă. Doar ce suntem în Săptămâna Patimilor! Joi dimineață, pe la 4, m-am trezit pentru că nu puteam să respir. Un junghi, ca un fulger tăios, îmi tăia mușchiul inimii, pieptul. Respirația era scurtă, în partea de sus a pieptului, puțin mai jos de claviculă și oprită să coboare de străfulgerarea adâncă de durere la fiecare încercare de a inspira.

M-am ridicat ușor în șezut, și pentru a nu-l deranja pe soț, și cu speranța că încet, încet îmi voi reveni. Nu m-am gândit că ar fi vreun atac de cord, pentru că mai avusesem și în alte dăți, de-a lungul anilor, și fără vreun motiv anume, astfel de junghiuri. De fiecare dată îmi revenisem respirând ușor și centrat, luasem câte o linguriță de zahăr și totul dispărea în mai puțin de un minut. La un moment dat, mi-am și făcut un control medical, mai mult pentru liniștirea piticilor mei ipohondri, și totul era normal și sănătos. Doar că acum nu mai voia să treacă atât de ușor și de repede. Simțeam cum îmi amorțea brațul stâng. Mă uitam la palma stângă, deschisă ca o cupă, ce mi se odihnea în poală. Am atins-o cu mâna dreaptă și m-a intrigat răceala ei rapidă. Am început să o frec ușor să pun sângele în mișcare. O simțeam străină de corp, ca și cum viața ei se desprinsese de viața corpului meu, devenind străină și autonomă. Junghiul era la fel de puternic la fiecare respirație. Am gândit că de data asta s-ar putea să fie mai serios. Nu aveam cum să ajung în bucătărie, care era la etaj, pentru a lua o linguriță de zahăr. Dacă leșinam pe scări, făceam trăsnaia mai mare decât era de dorit. L-am trezit pe soț, care, sub impulsul adrenalinei, mi-a adus instant borcanul cu zahăr. Am sunat o prietenă din Valencia – știam că fusul orar îmi era favorabil și că aveam șanse să o găsesc trează- și i-am cerut ajutor să ies din criză. Prin presopunctură și respirație ușoară, după doar câteva apăsări, junghiul s-a ostoit și a dispărut lăsându-mă să respir normal și ușor.

Dar somnul dispăruse, lăsând loc întrebărilor și introspecției. Femeie, ce faci cu tine, cu ce ești, cu ce ți s-a dat? Mi-ai spus povești că îți conștientizezi golul interior, dar că lucrezi la a-l umple, la a-ți da sens vieții? Tu spuneai că un om viu e un om care e productiv, care creează, a cărui viață are un sens, un scop. Dacă tu te tot plângi de când ești aici că ești lipsită de scop, că ești fără rost, atunci la ce ai mai fi?

Și, în imaginația mea surescitată, m-am văzut stând la o margine de hotar. Eram într-un moment important. Rămâneam, dar drumul meu căpăta un sens, redeveneam vie sau pășeam dincolo și povestea mea se încheia curând. Atunci, într-o izbucnire de emoție, de profundă recunoștință pentru înțelegerea sensului vieții și de angajare profundă în schimbare, în evoluție, am ales viața, am ales să fiu un om viu.
Ușurată de imensa povară ce tocmai o dădusem jos de pe suflet, am respirat profund și, liniștită, am adormit ca un copil iubit și ocrotit. Doar ce urma să mă trezesc în noua mea viață!