Majoritatea românilor consideră că situaţia generală a ţării este mai rea comparativ cu cea din urmă cu 30 de ani, potrivit rezultatelor unui sondaj INSCOP

Expat în Thailanda. Paște românesc în biserică rusească. Lumina a venit de la brichetă

Eram în Săptămâna Mare. Pentru prima dată urma să sărbătorim Învierea Domnului altundeva decât acasă. Și mai mult de-atât, în altă țară! De-a lungul anilor, am tot cârcotit pentru că, voiam sau nu, slujba de Înviere o făceam la aceeași biserică din oraș, loc unde mergea toată familia. După slujbă, lumina primită o duceam și la morminte, cu credința că ea va ajuta sufletelor tuturor adormiților noștri. Deși, mai de fiecare dată, îmi promiteam că anul viitor vom merge la vreo altă mănăstire de prin țară, după momentul primirii luminii și, mai ales, după aprinderea candelelor la morminte, toată nemulțumirea și oboseala muncii de peste săptămână se topeau și erau uitate cu desăvârșire, nerămânând decât împăcare și recunoștință. Mormintele acelea ne erau rădăcinile. Noi eram aici datorită lor. Ne erau sens și punct de reper totodată.

În anul acesta sărbătoarea o vom face aici, în Thailanda. Locul era total diferit, dar datina era în noi și în obișnuința noastră. Am pregătit casa și bucatele ca acasă, nelipsind nimic din ce ne era în obicei. Am vopsit ouă roșii, am făcut cozonaci și pască. Ne-am primenit și interior, fiecare după propria nevoință și putință. Grație internetului puteam asculta și Deniile, făcându-mă să mă simt mai aproape de casă. Ani și ani îmi promiteam că voi schimba locul unde să petrec slujba de Înviere. Acum, mi se oferise un loc nou. Probabil că de această alternativa aveam nevoie.

În același bloc cu noi, am descoperit, cu doar o săptămână în urmă, că locuia o altă româncă. M-am bucurat, pentru că mi se părea nu puțin lucru să găsești în piscina blocului un alt român, la 9000 de km depărtare de țară. Adevărat, ea era catolică, dar asta chiar nu era important. Dacă voia să sărbătorească cu noi Învierea, era bucurie!

Necunoscând tipicul slujbelor în biserica ortodoxă rusă și gândindu-mă că slujbele vor fi, firesc, în limba rusă, am zis că vom merge la biserică doar la slujba de Înviere. Ca o conectare cu cei de acasă – deși ceva mai grăbiți, cu vreo cinci ore – și pentru a lua Lumină. Astfel, în seara de sâmbătă, îmbrăcați de sărbătoare, toți trei am pornit spre biserică. Era doar ora 11, dar neștiind nimic de cum se va desfășura slujba, am zis să fim acolo din timp.

În curtea bisericii era agitație. Multă lume strânsă. Se vorbea și se trebăluia în jurul meselor așezate de-a lungul și de-a latul curții și pe care erau expuse, spre vânzare, dulciuri făcute de gospodine. Era o bogăție de prăjituri de toate formele și toate sortimentele. Am văzut și ceva de felul colivei de la noi. De peste tot te îmbiau mini-cozonaci, prăjituri cu cremă, cu glazură, toate ornate din plin cu bombonele, precum și turta dulce, în formă de inimă, decorată cu glazură roz și ambalată în punguțe legate cu șnururi ornamentale.

Curioasă, m-am plimbat prin dreptul fiecărei mese și ochind câte ceva, am hotărât că la ieșire voi cumpăra din acele dulciuri.

Deși noapte, aerul continua să fie fierbinte și umed, lipindu-ne hainele de piele. Am hotărât să intrăm în biserică căutând, mai înainte de orice, un pic de răcoare. Aveam cu noi lumânări cumpărate deja de la magazin.

Am urcat scările, eu prima, fiind ghid pentru noua amică, și am intrat în biserică. Slujba nu începuse. Interiorul era plin de enoriași – părinți, bunici și mulți copii care, nerăbdători sau plictisiți, neînțelegând prea bine mersul lucrurilor, se smiorcăiau părinților în timp ce jucau un balans de pe un picior pe celălalt. Din nou m-am simțit discordantă în mulțimea aceea. Am urcat scările spre naos, strecurându-ne printre oamenii care vorbeau tare, nedându-ne atenție nici când, politicos, încercam să ne facem loc. Era un amestec pestriț al picioarelor goale în pantaloni scurți cu cămăși sau tricouri la bărbați și în rochiile femeilor aranjate și fardate de petrecere. În lumina caldă a candelabrelor, cerceii din pietre prețioase fațetate în monturi de aur trimiteau ocheade scurte privitorului. De pe piepturile bronzate, lăsate privirii mai mult decât era potrivit pentru acel moment, mă salutau cruciulițe ce deveneau adevărate cruci atârnate pe lanțuri de aur. Brățările și inelele, cu sau fără pietre, mari sau mici, late ori cu monogramă, se evidențiau pe bronzul închis al mâinilor cu manichiura semipermanentă proaspăt făcută. Totul părea a fi atât o ofrandă adusă Domnului pentru ajutorul primit, cât și ca o subliniere în fața celorlalți a propriei bunăstări.

Am ajuns în partea laterală a bisericii, unde știam că este icoana Sf. Andrei. M-am închinat și, după mine, și amica mea. Nu a durat nici două secunde și din altar au fluturat aripile negre ale reverendei care s-au înfipt ca un vultur în pradă în fața noastră. Fără nicio introducere, se adresează direct, pe un ton scăzut, dar inchizitorial femeii ce abia se închinase, întrebând-o dacă e din Grecia. Surprinsă, răspunde sincer și prompt că e româncă din România. Mulțumit de răspuns, după o secundă de ezitare în care în mod evident a cântărit adevărul răspunsului, corelând și cu posibila amintire a întâlnirii noastre anterioare când, de asemeni, îi spusesem că sunt româncă, a dat scurt din cap a acceptare și apoi, cu aceeași grabă, fluturând aripile negre, s-a retras în spatele ușilor altarului.

Am rămas bulversate uitându-ne mirate una la alta și, pentru că repetasem experiența apariției bruște a poalelor fluturânde de după ușile altarului, m-am întrebat, pe bună dreptate, dacă el acolo se pregătea pentru slujba importantă din acea seară sau stătea cu ochii lipiți de camere să urmărească ce fac și ce spun enoriașii din biserică.

Cu un început de gust amar, pe care eu mi l-am reprimat deoarece nu aveam unde în altă parte să merg în acea seară, atât de importantă pentru mine ca creștin ortodox, ne-am căutat un loc înspre ușă. Biserica era deja ticsită de lume tot mai agitată. Nu primeam nicio politețe din partea nimănui. Mai toți se uitau la noi cu acele priviri scurte, peste umăr, împingându-ne cât mai în colț, de parcă era o competiție de cine să stea cât mai aproape de locul unde se ținea slujba. I-am lăsat să se simtă importanți în casa lor, unde, probabil, aduseseră daruri importante, însă amica mea, mai înfiptă și mult mai afectată de atitudinea vădit obraznică, a tras câteva coate sănătoase – din greșeală toate- și a călcat cu nădejde niște picioare late, făcându-și loc.

Se apropia miezul nopții. Nu erau semne că slujba urma să înceapă. Luminile altarului erau stinse, nicio lumânare nu pâlpâia pe nicăieri. Mă așteptam să fie la fel ca la noi, întâi partea de slujbă din interior și apoi să iasă în curte, să ne cheme să luăm lumină, pentru ca apoi să ne vestească Învierea Domnului. În acel moment am realizat că aici nu ne va aduce nimeni lumina de la Mormântul Sfânt. Bine, dar poate va ieși preotul cu o lumânare aprinsă, ca simbol, de la candela din altar, m-am gândit. Voi vedea!

Au apărut preoții. Erau doi, cel ce ne chestionase mai devreme și, celălalt, thailandez. Am zâmbit, reamintindu-mi că sunt desculță într-o biserică ortodoxă, unde nu mă pot apropia de ușile împărătești și nu e nimic aparte în a avea un preot ortodox thailandez. Era deja trecut de miezul nopții de aproape zece minute. Ce lumină mai putea veni după miezul nopții, chiar și simbolică? Trebuie să înceapă slujba, m-am gândit. Poate, totuși, au așteptat să le aducă Lumina de la Ierusalim. Eram total prinsă într-un film care nu avea nicio legătură cu realitatea, cu locul unde mă aflam. Dar ei au început să-și facă poze! Ce aș fi putut să mai spun văzând cum obiceiul thailandezilor de a-și face poze în orice moment al serviciului lor a fost preluat și de ei! Și a durat și asta câteva minute bune. S-a topit din mine tot entuziasmul participării la slujba de Înviere.

În sfârșit, a început slujba! Știam că nu va semăna cu slujba noastră, dar am încercat să mă conectez la atmosferă, să fiu parte din acel moment. Vocile femeilor din cor erau minunate, țâșnind ca niște săgeți de lumină în tonuri înalte spre cupola bisericii făceau aerul să vibreze. Brusc, m-am transpus într-o altă lume, într-o biserică mică pierdută între bordeie bătute de vântul stepei, luminată de opaițele din ceară ce sfârâiau liniștit, topind întunericul într-o lumină caldă amestecată cu fumul gros al tămâiei. Vocile femeilor satului se înălțau cu tărie într-o cântare puternică ce curăța toată frica, toată tristețea și toată neputința vieții. Dincolo de toate, rămânea legătura cu Dumnezeu, credința că mâine va fi mai bine.

M-a readus în prezent vocea preotului care, după răspunsul celor din biserică, am dedus că ne vestea învierea Domnului. I-am răspuns și eu, alături de ceilalți, în limba mea: Adevărat a Înviat! Dar nu aveam încă lumină! Și atunci am văzut cum cei de pe lângă mine își scot brichetele de prin buzunare și genți și își aprind lumânările pe care le aveau cu ei. Am rămas descumpănită. M-am uitat spre preot să văd dacă are lumânarea aprinsă, să pot lua măcar de la el acea lumină, ca simbol. Doar că el, cu lumânarea aprinsă de la focul unei brichete, deja pornise pe scări spre ușă, unde s-a oprit pentru câteva momente alături de ceilalți pentru imortalizarea spre neuitare a momentului, pentru ca apoi să vestească și celor aflați în curte de Învierea ce tocmai avusese loc. Am aprins lumânarea de la lumânarea cuiva din apropiere și m-am tras spre o latură lăsând oamenii să se scurgă afară din biserică.

Fiecare vorbea cu fiecare, strigând-se gălăgios, copiii reîncepuseră smiorcăiala, iar bunicile dădăcirea lor. Curtea era un furnicar. Mi-am găsit, într-un târziu, sandalele și am pornit să-mi caut soțul. Era deja ieșit din curte. Am încercat să-i spun- prin semne- că vreau să cumpăr ceva din ce era de vânzare, dar mi-a arătat că deja îmi cumpărase el.

Am pornit spre casă cu un sentiment de doar jumătate de împlinire și trăire a momentului. M-am gândit că nu este decât pentru o dată și că era important ce simt eu în sufletul meu și trăirea mea, iar ceremonia din exterior vine doar să susțină și să întărească credința mea. Iar acasă știam că totul este în firescul cunoscut și că suntem binecuvântați că trăim acest firesc.

Si, continuând tradiția, am poftit vecina la masă, să sărbătorim românește Învierea Domnului Iisus Hristos prin închinarea unui pahar de vin roșu și ciocnind ouăle înroșite. Ne-au prins zorile depănând fiecare amintirile vieții de-acasă. Când ea a plecat, în țară era miezul nopții și știam că din toate turlele bisericilor, clopotele vesteau: Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat! am răspuns.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog