Nicolae Ciucă: O să stabilim liniile de efort pentru perioadă imediat următoare, astfel încât să avem toate demersurile întreprinse pentru ca până la 24 decembrie să putem să avem bugetul finalizat și aprobat, așa cum am discutat

Expat în Thailanda, turistă în India. Întoarcerea la strămoși, în peșteri

Lăsând în urmă răcoarea și legenda fântânii Adalaj Vav, ne-am întors în oraș pentru a vizita Hutheesing Temple, cel mai cunoscut templu jainist din Ahmedabad. Acolo, ghidul meu se ducea să se închine de două ori pe zi, dimineața, înainte de răsărit, și seara. La fel au făcut și părinții lui și bunicii și străbunicii lui, zi de zi.

Trecând de porțile înalte din fier forjat, am intrat în curtea templului acoperită cu dale late din gresie. Era liniște. Pe diagonală cu intrarea, lângă templu, se vedeau două- trei femei ce trebăluiau ceva, încurcate de un prichindel care alerga vesel din brațele uneia într-ale alteia. Mai în lături, sub un copac, la umbră, un bărbat ce părea mai bătrân decât veacul trecut, cu fața atât de încrețită de nici ochii nu-și mai găseau calea spre lumină, prin doi butoni negri ne urmărea cum ne apropiem, zâmbind larg din gura știrbă. Respectuos, l-am salutat, precum și pe femeile ce și-au întrerupt lucrul pentru doar câteva secunde, privindu-mă cercetător, pentru ca apoi, ușor arțăgoase, să întrebe ghidul ce e cu mine acolo. Aflând răspunsul, m-au atenționat să las încălțămintea la intrare și s-au întors la treburile lor.

Respectând regula, am pătruns în templu desculță. Eram așezată, din nou, în fața unei alte dovezi de măiestrie meșteșugărească, de talent, fantezie creativă și viziune de ansamblu. Pur și simplu nu puteam decât să spun: Wow!, lăsând ochii să permită sufletului să se desfete cu tot ce era împrejurul meu. Totul părea a fi, la prima vedere, o dantelărie fină lucrată în piatră, dar când te apropiai, vedeai că acolo erau sute și sute spre mii de chipuri cioplite în piatră, printre frunzișuri perfect redate, flori ce căpătau viață, toate create în cinstea celui de al 15-lea Tirthankhara Lord Dharamnath (o persoană care și-a încheiat ciclul kharmic, ajungând un siddha).

Nu aveam voie să fac poze în interiorul templului, mi-a spus ghidul. Mă ardea telefonul în mână, îndemnându-mă să încalc regula, dar m-am certat, gândind că ar fi fost un gest de impolitețe crasă față de ghid – fiind casa lui de suflet acel templu- să ignor solicitarea lui și, totodată, o lipsă de politețe față de Stăpânitorii acelui loc, care, adevărat că nu aveau camere de luat vederi care să-mi surprindă fizic încălcarea regulii, dar aveau alți ochi cu care mă puteau observa.

Mi-am continuat plimbarea prin templu, admirând statuile celor 11 zeități, uriașa cupolă susținută de cele 12 coloane din piatră, fiecare îmbrăcată în sculpturi rafinate, am trecut prin galeriile unde sunt cele 52 de altare consacrate fiecare câte unui Tirthankhara (un salvator și un profesor spiritual al dharmei, un om care a trecut printr-un număr uriaș de vieți în care și-a ars kharma, crescând spiritual, ajungând profesor, model spiritual, învățător), precum și prin altarele secundare. Cu un amestec de sfială și mândrie față de măreția, frumusețea și semnificația a ceea ce-mi prezenta, ghidul mă însoțea de-a lungul galeriilor, și uneori se oprea, preț de câteva secunde, pentru o scurtă rugăciune, pentru ca apoi să îmi vorbească despre altă zeitate.

La un moment dat, mi-a atras atenția asupra unei mici nișe săpate în zidul templului, ferecată cu un grilaj de metal înnegrit de fum și de timp. Înăuntru era săpat în piatră un opaiț, care, plin cu undelemn sfințit, ardea cu o flacără mică, dar strălucitoare. Mi-a spus că acea flacăra ardea neîntrerupt de zeci de ani, de când a fost construit templul. Este ca o garanție și o confirmare a credinței și continuității acesteia pentru credincioșii care vin să se închine. Zilnic, untdelemnul este completat, fără ca flacăra să fie afectată, continuând să ardă liniștit, ferită de orice pală de curent, cu atât mai puțin de imaginația cuiva care s-ar gândi să sufle asupra ei pentru a o stinge. Și, sincer, nu pot să neg că nu m-am gândit, preț de o secundă, să fac asta, dar m-a oprit, pe de o parte, prezența lângă mine a ghidului, iar pe de altă parte gândul că, suflând cât de ușor spre flacără, cine știe ce stihii sau energii s-ar fi pogorât furioase asupra mea, aducându-mi cine știe ce nenorociri.

În curtea interioară, ghidul mi-a arătat sistemul de colectare a apelor din ploi, scurse de pe acoperișurile templului, ce se strâng într-un bazin săpat în pământ, de unde se folosesc pentru nevoile localnicilor.

Am ieșit din templu, aplecându-mă a închinăciune și mulțumind zeilor locului că mi-au îngăduit prezența și mi-au permis vizita. Mi-am recuperat încălțămintea și, îndreptându-ne spre ieșire, ne-am oprit lângă turnul ce străjuia singuratic în fața templului. Ghidul mi-a spus că acesta este manastambha, un turn, pilon ce onorează templul în fața căruia este construit, fiind acoperit cu patru imagini ale Tirthankhara. Scopul amplasării acestui turn în fața templului, sau a sălii de rugăciune, este ca acel ce intră în templu să se roage, să își piardă mândria- să se smerească, am zice noi în religia noastră- înțelegând micimea lui în raport de măreția zeilor. Turnul are o înălțime de 60 de etaje, fiind, de asemeni, sculptat cu același rafinament.

Am ieșit din curtea templului, ascultând povestea specială a ridicării acestuia. A fost construit într-o perioadă de foamete severă în Gujarat, mi-a spus ghidul. Prin hotărârea celui ce a cerut ridicarea acestui templu, el a contribuit indirect la ușurarea trecerii populației locale prin această perioadă, prin angajarea și plătirea a câtorva sute de meșteri, care au lucrat timp de doi ani la ridicarea și împodobirea lui. Am zâmbit gândindu-mă cum ar fi reacționat mulți dintre ai mei la un astfel de gest. Expresii ca țara arde și baba se piaptănă sau chelului tichie de mărgăritar îi lipsește, ar fi doar primele care mi-au venit în minte. Da, cel de la baza turnului nu vede măreția vederii celui din vârful acestuia, și, ca atare, nu poate gândi decât strict la nivelul nevoii sale primare. Mi-e foame, dă-mi un blid de mâncare. Cel din vârf poate trece peste acest punct îngust, folosind munca, drept plată pentru acel blid oferit, și consacrând-o ridicării a ceva ce este atât în folosul societății cât și istoriei, devenind un lucru măreț. Astfel, acea pildă creștină în care învățatul de a pescui ridică omul din condiția de simplu mâncător de pește în asigurător al existenței proprii și a familiei sale, din executant, în creator, apare ca fiind universal valabilă. Sigur, detractori au existat, cu siguranță, și posibil că au creat și valuri de opinie în favoarea lor – costul acestei construcții s-ar ridica la un milion de dolari, după estimări actuale-, dar, peste ani, nu a mai rămas nimic din ei și opinia lor, în timp ce acest templu este o dovadă vie a smereniei, viziunii și înțelepciunii celui ce l-a ridicat, contribuind totodată la menținerea vie a credinței. Poate că nici numele lui nu mai are importanță, dar povestea gestului lui trece mai departe, ca pildă de înțelepciune ce transcende vremuri, politici și interese ce se dovedesc a fi doar praf în raport cu timpul și istoria.

Ziua aluneca leneșă spre după-amiaza târzie. Orașul nu dădea semne de moleșeală. Doar lumina soarelui se făcea mai caldă și mai vibrantă, anunțând astfel iminenta sosire a orei de aur.
Intram pe poarta larg deschisă a unei curți ce îmi dădea impresia că am intrat într-un cartier de blocuri. În jurul nostru, pâlcuri de tineri intrau și ieșeau vorbind animat. Unii aveau câte o mapă subțire în mână sau câte o poșetă, fetele. Nu înțelegeam ce căutăm acolo. Intrasem într-un campus universitar, mi-a spus ghidul. Nimic din arhitectura locului nu anunța asta, cu excepția marelui scris de deasupra porții de acces, pe care eu, din neatenție, nu l-am văzut. Clădirile erau aidoma blocurilor obișnuite, aducând mai repede a cămine studențești decât a universitate. În dreapta, pe zidul unei clădiri era trecut numele unui muzeu. Am înțeles că vom vizita Lalbhai Dalpathbai Museum, deschis în cadrul Institutului LD de Indologie.

Vizitând muzeul, m-am întors ca într-o călătorie în timp, prin intermediul exponatelor, în vremurile vechii Indii. Am admirat și apreciat manuscrisele groase, scrise de mână, ce conțineau, spre neuitare, momente de istorie, lucrări de artă în stil Gopi, statui și statuete ale lui Buddha –de la cel mai mare cap al lui din stuc, până la cea mai veche imagine a lui Lord Rama, sau ale altor zeități, am admirat lucrări în lemn, costume tradiționale vechi, zale măiestru lucrate, arme, obiecte de gospodări. Toate îmi povesteau despre o viață care nu a fost deloc ușoară, dar în care oamenii au găsit motiv și putere și de adulație, de muncă și de luptă pentru onoruri și ambiții, și de plăcerea de a crea ceva frumos sau doar de a consemna momente de viață ce devin istorie pentru cei din viitor.

În clădirea alăturată, odată cu intrarea în Vishalla Museum, din cadrul Gujarat Museum Society N.C. Mehta Gallery, ghidul m-a transpus cu adevărat în atmosfera vechii Indii. Sălile mari pline de vase din lut, din fier, de diferite forme, mărimi și pentru diferite întrebuințări umpleau etajerele, arătând o continuitate a vieții pe acele pământuri, în pofida oricărei vicisitudini. În urma stăruinței ghidului, ni s-a permis accesul într-o zonă închisă publicului. Am intrat într-un hangar uriaș unde m-a întâmpinat un sat cu ulițe ce despărțeau casele, șerpuind în cerc. Erau case din diferite perioade de timp și din diferite regiuni ale Indiei. Erau mobilate și aranjate după tipicul locului și vremurilor respective, amintindu-mi de casele din Muzeul Satului de la noi. În mai toate erau și locuitorii acelor case, în mărime naturală, uneori și cu câte unul sau doi copii pe lângă ei. Fiecare era surprins făcând o anumită îndeletnicire, de la gătit, până la deshămatul cornutei de la micul car umplut cu fân, adus de la câmp. Hainele erau ușor diferite, în funcție de locul de unde proveneau și perioada de timp, dar, ițarii albi, la gleznă și cămășoaiele largi, strânse cu centură sau chimir în talie, erau atât de asemănătoare cu cele de la noi.

Am lăsat în urmă și acest muzeu, încheind prima mea zi în Ahmedabad, la Muzeul de arta contemporană Amdavad Ni Gufa -Art Gallery. Un interesant mod de a-mi încheia călătoria prin cultura, arta și spiritualitatea Indiei.

Acest muzeu a fost construit de arhitectul Doshi la solicitarea prietenului său, artistul Husain, ca o expoziție permanentă pentru lucrările acestuia. Gufa înseamnă peșteră. Muzeul este construit ca o peșteră, fiind săpăt în pământ, la nivelul solului, având acoperișul sub formă unor semisfere, ca baloanele de săpun. Lumina intră în interior prin bolturi, guri de aerisire și surse de lumină pentru galeriile de sub pământ. De-a lungul zilei, cercurile de lumina se plimbă pe pardoseală, urmând mersul soarelui. Acoperișurile sunt îmbrăcate într-un mozaic obținut din ceramica spartă și țiglă reciclată, desenând un șarpe mitic. Întregul muzeu este rezultatul muncii făcute doar manual de către lucrători tribali locali, necalificați. Interiorul, arată asemeni galeriilor unei peșteri, totul fiind în formă curbă și sferică. Bolta este susținută de coloane ce au forme curbe, asemănătoare unor copaci sau stalactitelor. Pereții sunt umpluți de picturile rupestre ale artistului, cuprinzând figuri umane sau animale, dintre ultimele, figurinele de cai detașându-se. Absolut totul este pictat, incluzând aici și ușile sau aparatele de aer condiționat, în ideea creării unui tot unitar, în care orice spațiu devine un bun suport sau un bun motiv de a adăuga culoare sau vreun desen pe el.

Pentru mine, era, cu adevărat, ceva inedit. Nu reușeam să înțeleg prea bine ce voia sa spună artistul prin tot ce vedeam acolo. Dar, amintindu-mi de întrebarea din școală ce a vrut poetul să spună în poezia.., am zis: doar el știe. Și, cu certitudine, și mulți alții care, chiar dacă nu înțeleg, e suficient că găsesc locul ca fiind cool și, implicit, modern.

Am ieșit din peșteră înapoi la lumina ce devenea tot mai stinsă. Când nu mai găsim motive noi de a crea frumosul și armonia, ne întoarcem la rudimentar, în peșteri, la linii și culori necizelate, brute. În definitiv, noi toți suntem și simțim și ne exprimăm atât de divers și diferit. Și, acolo unde unul vede culoarea și armonia, altul vede platul și banalul, simțind nevoia de accente, de stridențe, de extreme. Asta ne dă specificul și particularitatea noastră ca rasă umană. Nu putem fi puși toți, otova, în cutiuțe pătrate sau triunghiulare dacă arătăm ca niște sfere sau ca niște bastonașe de lumină.

Am trecut printre tinerii care își savurau băuturile răcoritoare sau cafelele, așezați pe treptele ce șerpuiau de-a lungul cupolei. Nici nu gândeai că dedesubt, un artist, într-o scânteie de creație, a ales întoarcerea la strămoși pentru a deveni actual.
Ne-am îndreptat spre hotel, încheind o primă zi atât de încărcată și de fascinantă, mai ales, prin diversitatea și frumusețea locurile vizitate și a informației primite.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog