Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

Falsa unitate transatlantică, opțiunea franceză și jocul german

Alegerile prezidențiale franceze au fost câștigate de „candidatul manciurian”; adevăratul „candidat putinian”. Franța a ales …. războiul …. cu SUA.
Pentru globalismul american cel mai mare pericol nu este naționalismul francez, care ar slăbi UE și ar aduce Franța imediat sub presiunea „puterilor centrale” (germano-italiană), ci globalismul concurent macronian. De-a lungul întregii istorii rivalitățile cele mai ireconciliabile au fost cele dintre membrii aceleiași familii ideologice. La fel ca în domeniul fizicii, cantitățile de semn opus se atrag, în timp ce cantitățile de același semn se resping.

În epoca modernă, când Europa a fost divizată și euro-frații au fost în conflict, SUA a fost chemată ca arbitru și ca protector. Când Europa a fost unită, SUA a fost ținută la distanță sau, după caz, s-a încercat ieșirea de sub tutela ei.

După reunificare, Germania a dus un dublu joc la două capete. Pe de o parte, în raporturile cu Franța, fostul inamic ereditar, a avut nevoie ca America să rămână în Europa, în aceeași măsură în care, pentru a-și instaura dominația în UE, avea nevoie ca America să plece. Pe de altă parte, în raporturile cu Rusia, după tradiție, inamic tactic și aliat strategic, pentru a-și asigura influența globală, a urmărit parteneriatul, dar pentru a evita, deopotrivă, pretențiile excesive ale imperialismului rus și posibila încercuire de către o antantă americano-rusă, a stimulat conflictul dintre Washington și Moscova. Berlinul a aplicat astfel riguros formula lui Joachim von Ribbentrop: „Pentru a stăpâni Europa trebuie să o ținem într-o stare aflată între pace și război”.

Trebuie spus că, deși Franța și Germania sunt privite a fi cele două motoare ale UE fără de care integrarea europeană nu merge înainte, ele sunt ghidate de viziuni total diferite: Berlinul vrea o UE puternică cu instituții slabe, în timp ce Franța vrea o UE slabă cu instituții puternice.

Revenind la relațiile transatlantice, prin raportare la SUA, Franța macroniană promovează un „globalism gaullist”, deși acesta pare a fi o contradicție în termeni. Cu alte cuvinte, Emmanuel Macron dorește instaurarea unei guvernări globale postmoderne, construită în jurul Europei de la Atlantic la Urali (după definiția generalului De Gaulle), având ca nucleu dur o UE de inspirație neo-napoleoniană, respectiv, Statele Unite ale Europei, în fruntea cărora se găsește Franța, ca primus inter pares și mai mult decât atât. Evident, acesta nu este proiectul american.

Să adăugăm că, în timp ce administrația Biden, de inspirație soroșistă, urmărește menținerea supremației americane în ordinea mondială, Președintele Macron vede SUA ca pe o super putere decadentă al cărei loc ar trebui ocupat de Statele Unite ale Europei ca super putere emergentă, alături de cealaltă super putere emergentă, China (și, eventual, alți actori asiatici).

Iată de ce, victoria lui Emmanuel Macron este o veste proastă pentru mult trâmbițata unitate transatlantică chipurile refăcută sub conducerea SUA în războiul cu Rusia (urmașa defunctei super puteri sovietice).
Să însemne asta încetarea conflictului actual dintre Occidentul euro-atlantic și Orientul euro-asiatic care se desfășoară acum pe frontul ruso-ucrainean? Deocamdată nu! De ce?

În fruntea unei Franțe fundamental americano-sceptice și susținut de electoratul suveranist consistent al concurentei sale, Marinne Le Pen, mai mult pro-rus decât rusofil (a susține politica Rusiei nu înseamnă să și simpatizezi Rusia), Emmanuel Macron va porni lupta cu SUA pentru autonomia strategică a Europei, având mână liberă din partea Germaniei. Terenul pe care se va desfășura această luptă va fi cel al Europei de est, respectiv cel al războiului cu Rusia.

În acest timp, sub cuvânt că războiul americano-rus obligă, Germania se va înarma, așa cum nu a mai putut-o face după cel de al Doilea Război Mondial. Astfel, va adăuga superiorității sale economice și dimensiunea militară, necesară pentru a-și afirma supremația politică în Europa, inclusiv în relația cu Franța.

Făcând aceasta, va lăsa ca războiul ruso-american să epuizeze arsenalul militar al Rusiei și să îi diminueze economia și așa precară, în timp ce SUA, în efortul de a-și menține statutul global, va continua să distrugă piața mondială și ordinea financiară create chiar de ea, pierzând inclusiv superioritatea dolarului. Ca să nu mai spunem că sutele de milioane de dolari luate săptămânal din buzunarul contribuabilului american și de la gura acestuia, pentru a fi finanța războiul Ucrainei, nu va lăsa la infinit indiferentă societatea americană și așa afectată grav de criza economică post Covid 19. În curând Casa Albă va trebui să își dirijeze atenția prioritar spre problemele interne, pentru rezolvarea cărora are resurse tot mai mici.

În fine, Ucraina va fi complet distrusă de războiul tot mai lung, așa încât pacea, pe care un alt Congres de la Berlin o va stabili, având, după modelul lui Bismarck, ca „intermediar onest” Germania, va duce la împărțirea ei potrivit unei arhitecturi est europene de natură a permite digerarea Ucrainei Mici de către Europa germană. Actuala Ucraină, aflată în granițele și cu componența etno-culturală ale fostei Republici Sovietice Socialiste Ucrainene, nu poate fi în nici un caz asimilată de actuala UE, și Germania este prima care, în realitate, se opune integrării acestei Ucraine.

Evident, pentru „serviciile” făcute păcii, nemții, care dacă nu vor fi declanșat, cel puțin vor fi întreținut și întețit uraganul ce bântuie Europa, vor încasa „comisionul leului”. Deloc exclus ca în unele cercuri berlineze, perspectiva punerii Ucrainei pe masa de operații geopolitice, cu posibilitatea ca teritoriile luate Poloniei la Yalta de către Stalin, să revină acesteia, naște speranța că și teritoriile germane oferite atunci polonezilor în contrapartidă vor fi recuperate de „patria mamă”.

Desigur, toate au un preț. Pentru a participa la acest joc german, calitatea vieții cetățenilor UE, inclusiv a nemților, se va înrăutăți. Ei vor cunoaște inflație, șomaj, dificultăți financiare severe și chiar o criză alimentară. Despre creștere economică nu va putea fi vorba. În schimb, nemulțumirea socială va genera reacții politice care, dacă este să ne orientăm după cele întâmplate pe perioada pandemiei Covid 19, vor conduce la limitarea libertăților individuale, în favoarea așa ziselor „drepturi colective”. „Democrația suverană”, deja practicată în Rusia, va lua locul democrației pluraliste.

Pe planul politicii interne germane efectul va fi acela că social-democrații și liberal-democrații din coaliția de guvernare, ca să nu mai vorbim de creștin-democrații și social-creștinii din opoziție, vor avea posibilitatea de a pune partidul verzilor să deconteze pagubele, dând vina pe el pentru aventurismul cu care au împins lumea în războiul cu Rusia și pentru incompetența cu care au gestionat țara. Sub conducerea globalistei soroșiste Annalena Baerbock, verzii, înaintea alegerilor parlamentare precedente aproape pe punctul de a câștiga întrecerea electorală, vor cunoaște soarta useriștilor români.

În ultimă instanță, Germania va salva, însă, stabilitatea politică internă, ușurând soarta cetățenilor săi prin exploatarea dependenței economice a celorlalți membri ai UE față de economia germană și a superiorității ei economice în raport cu aceștia. Europenii, printre care și românii, vor trebui să strângă cureaua spre a face criza mai prietenoasă cu nemții. Ceea ce, desigur, va spori euroscepticismul și conflictul dintre Europa germană și partizanii federației europene de state-națiune sau ai democrației transnaționale europene, cu un deznodământ deocamdată greu de anticipat.

Un mucalit îmi spunea cândva că în politică lucrurile se petrec adesea ca în șah: când te aștepți mai puțin, te dă peste cap nebunul. În contextul internațional actual, „nebunul” se află la Londra, acolo unde un premier histrion, mincinos și iresponsabil, după ce, în siajul Brexitului, a dus Regatul Unit în pragul falimentului economic și al dezmembrării, vrea să scape de deznodământul firesc și de răspunderea aferentă, prin declanșarea celui de al Treilea Război Mondial, împingând SUA la amorsarea lui oficială.

Dacă America, altminteri amatoare de războaie lungi, purtate pe teritorii depărtate de frontierele sale, prin intermediul altora, va înțelege că escaladarea și continuarea confruntării globale în curs nu va salva pax americana, ci va îngropa definitiv nu doar lumea construită după chipul și asemănarea sa, ci și capacitatea sa de a participa la modelarea ordinii globale postamericane și a-și păstra un loc onorabil la viitoarea masă a actorilor globali, în cadrul unui globalism multipolar născut sub semnul inevitabilului secol al Asiei, nu se va lăsa atrasă nici de delirul neoconservatorilor proprii, de genul Victoriei Nuland, nici de belicismul transatlantic al lui Boris Johnson. Dacă nu va înțelege, aliații europeni încă o pot opri. În acest sens, globalismul franco-centric al lui Emmanuel Macron, în ultimă instanță congruent cu „globalismul suveranist” (sic!) ruso-centric al lui Vladimir Putin, ar putea juca un rol important; eventual pozitiv, chiar dacă din motive rele.

În orice caz, printre cei mai expuși necazurilor, în contextul acestui mare joc geopolitic, sunt din nou națiunile central și est europene, cu România, inclusiv din cauza erorilor sale politice din trecutul apropiat, la loc de frunte. Aceasta mă face să formulez, în atenția guvernanților români de astăzi, pe lângă cele cuprinse în diverse analize anterioare sau în întărirea lor, următoarele trei propuneri: oricare cerere a marilor actori euro-atlantici cu care suntem aliați în prezent, făcută direct sau prin intermediul unor terți, dincolo de obligațiile noastre contractuale deja asumate, trebuie satisfăcută numai contra unor contrapartide furnizate în avans, adică numai dacă astfel România obține avantaje certe, imediate și durabile; România trebuie să găsească drumul de natură a permite apropierea eficientă de Germania, înainte ca aceasta să ajungă la o nouă înțelegere strategică cu Rusia; România trebuie să respecte concluzia impusă ei de întreaga sa istorie modernă și anume de a se găsi mereu în aceeași tabără cu Ungaria.
Iată doar câteva cugetări făcute la cald, după încheierea alegerilor prezidențiale din Franța.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

3 comentarii pentru articolul „Falsa unitate transatlantică, opțiunea franceză și jocul german”

  • Dar din pacate macroul….
    Ar putea Scholz sa o intrebe pe Merkel cum sa ii dea o smetie?

  • Excelent scris

  • tare!
    insa…ceva mi se pare ca nu se potriveste in toata treaba asta: cheia in care vedeti dinamica.

    americanii nu vor renunta la europa. un scenariu in care asta ar fi posibil…e un nonsens.
    de fapt cred ca e deja a lor, in mare parte. se vor hrani cu europa!
    tot ce trebuie e ca orice conexiune intre rusia si ue sa fie intrerupta brutal, definitiv. daca asta e rezolvata, ue va depinde de americani. iar eu cred ca va fi rezolvata indiferent care e calea potrivita. domne, …indiferent!

    trageti o verticala, habar n am exact fix cum anume, prin ucraina, si…linia aia, poate chiar un teritoriu vast, poate chiar… ce va ramane din ucraina actuala, va fi cea care va desparti doua lumi, iar acestea vor fi plenar separate, fara intersectie.

    deci…e ca si cum ue isi ia adio de la gazul si petrolul rusesc, de la materiile prime pe care rusia le exporta in ue, acum,
    de fapt de la orice intersectie intre ue si rusia. de treaba asta se vor ocupa americanii, ca e esentiala pentru ei.

    americanii au nevoie doar de…ceva timp, acum. si…tocmai ce au facut rost de el.
    toata treaba e ca ue sa treaca dincolo de pirleaz, caz in care nu mai exista drum de intoarcere, daia e nevoie de ceva timp. dar creca nu prea mult. oricum, la nevoieee…il compreseaza rapid americanii si…aia e, insa…vreo intersectie intre ue si rusia, in curind,…cred ca e ceva plenar improbabil.

    o fi altfel, bineinteles!, insa…de la mine asa se vede

    ( sa ne amintim care e tentatia, atunci cind apar probleme majore pe planeta, ca exista istoric, pandemia de covid.
    inchisul in granite!
    deci…in final inspre cam asta ne indreptam, chiar daca verticala aia va exista si va genera si un soi ( ?! ) de colaborare intre cei despartiti de granitele )

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *