Felul pâinii zilnice

E cald, au înflorit teii, se apropie vacanța de vară, încep micile drumeții de weekend, prășitul porumbului, și al florii soarelui. Deși vorba prezentatoarei meteo: „vremea e în general plăcută”, unele ploi de seară, sau ploișoare de prânz ne învață că luatul umbrelei de buzunar nu e deloc un gest bătrânicios ci chiar foarte inspirat. Altfel spus, cui i-a mers vreodată rău când a fost prevăzător?

Cu asemenea gânduri de ”așa e în iunie” a pornit la plimbare spre Piața Romană doamna Retrogrădescu Victoria zisă și Viki. La al doilea semafor, pe trecerea de pietoni, simți că cineva ține pasul cu ea. De felul ei cetățean conștiincios, nu întoarse capul până nu ajunse pe trotuarul celălalt.

– Ce faci, colega? Unde te grăbești așa? Nu te uiți nici în dreapta nici în stânga, te antrenezi pentru maraton?
Doamna Viki recunoscu imediat glasul și „stilul” prietenei din adolescență, Juju Perdichi, pe care o știa demult plecată în străinătate. Deși trecuseră ani buni de la întâlnirea absolvenților unde la restaurantul de lângă școală cu toții s-au întrecut pe rând trăncănind, cântând frânturi de romanțe, sau răcnind ironic refrene din cântece pionierești, vocea lui Juju era imposibil de confundat în ciuda zgomotului străzii.

Se îmbrățișară taman în dreptul unei farmacii lângă o reclamă cu aluzie la beteșugurile vârstnicilor. Dând din mâini și încă amuzată de reclama din vitrina farmaciei, Viki găsi de cuviință să explice:
– Nu mă grăbesc, dar când traversez nu îmi place să mă opresc în mijlocul drumului.

Juju zâmbi înțelegător și brusc oprindu-se din mers, întrebă:

– Ai timp să mergi cu mine până la Nestor?
– Dragă Juju, cofetăria aceea nu mai există de aproape cincizeci de ani.
– Știu, dar hai să zicem că mergem la Nestor, chiar dacă acum acolo e o parcare.
– Nu e nici o parcare. E hotelul Radisson.
– Deci nu vrei la Nestor…
– N-am spus că nu vreau. Am spus că nu mai există.
– Atunci hai să bem un Riesling la Podgoria.
– Nici Podgoria nu mai e de mult. Observ că nu ești la curent cu sumedenia schimbărilor survenite nu de azi de ieri, ci de ani buni.
– Dragă Viki, am revenit în țară puțin înainte de 1989.
– Nu! Incredibil!!!
– Ba da. La întâlnirea noastră cu foștii colegi de liceu eu locuiam în București de câteva luni.
– Păi… Dacă de peste treizeci de ani ești în orașul ăsta, cum Doamne iartă-mă îți vine să mă inviți la Nestor sau la Podgoria?
– Oh! Dar am să te invit vara asta pe rând: la o înghețată în barul de la Turn, la un pateu cu ciuperci la braseria Ambasador și la o ciorbă de perișoare pe terasa din Parcul Privighetorilor.
– Mare figură ești! Toată viața ta ai fost perseverentă și neînduplecată! Reușeai să oferi la grămadă, cu generozitate, vise, speranțe, deșertăciuni… pe fiecare în parte, cu o nețărmurită convingere.
– Am greșit oare atât de mult? Spune-mi Viki, tu crezi în predestinare?
– Eu? Ah, da… Doar știi că de prin clasa a zecea devenisem o deterministă convinsă. Mai ții minte ora aceea de fizică?
– Când proful ne-a spus „stimați elevi, luați-vă balonzaidele azi facem ora în aer liber”? Cum să nu, îmi amintesc perfect.
– Mai știe azi cineva ce e acela un balonzaid?
Juju chicotește. Viki își ia o mină serioasă și arătând în direcția Pieței Lahovari, fostă Kuibâșev, fostă Cosmonauților, zice:
– Hai să ne plimbăm pe strada Polonă și dacă vrei ne oprim pe o bancă în Parcul Icoanei.
O adiere slabă, asemeni palelor unui ventilator vechi, purta miresme amestecate, de ierburi tăiate, cafea râșnită și covrigi calzi. Tăceau amândouă căutând parcă ritmul pașilor de odinioară când ieșind de la școală obișnuiau să facă un ocol al parcului în drumul lor spre casă. Pe o alee mai umbroasă se opriră.
– Stăm aici?
– E un loc plăcut, stăm. Ai timp Viki sau trebuie degrabă să ajungi undeva?
– Peste două ore ar fi de dorit să fiu acasă. Reparații, mici meștereli nu suportă amânare.
– Întotdeauna cu program, obligații. Nu știi să fii liberă.
– Ei nu exagera…
– De mult mă bântuie o întrebare. De fapt mai multe.

– Hai Juju, zi una recentă.
– Asta pe care ți-o spun acum nu e întrebare, ci concluzie.

– S-aud.

– Supărarea la români a devenit blazon. Te-ai gândit vreodată la una că asta?
– Ce-ai spus? Cum să fie blazon o… o reacție emoțională?
– Supărarea românilor s-a transformat din resemnare în frustrare zgomotoasă. Sursa nefericirii a evoluat de la lupta pentru supraviețuire într-un sistem totalitar, la marele contrast dintre așteptări și realitate.

Viki se ridică de pe bancă și își scutură brațele. – Musculițe. De la flori. Ba nu, de la tomberon. Hai să ne mutăm, să căutăm altă bancă. Continuă, te ascult.
– Supărarea înainte de 1989 era supraviețuire, neputință, haz de necaz.
– Ai dreptate ! Supărarea era o stare specifică… deși nu total generalizată.
– Cum? Ai uitat? Absența libertății, interdicția de a călători, cenzura, teama constantă de a fi turnat.
– N-am uitat. Totuși exista umorul negru, bancurile.
– Și azi? Cum arată supărarea? Nemulțumire, capitalism și neîncredere în instituții. Oamenii au pâine, unt, apă caldă, dar nu au slujbe, nu au un viitor sigur.

– Juju, tocmai tu ți-ai pierdut umorul?

– Nu mai e de râs. Nu e nici de plâns. E blazon!!! Stemă !!!!!
– Standardul de viață ideal nu există. E o iluzie.

– Românii au un potențial uriaș de inteligență și creativitate…

– Aveau. Acum supărarea devenită blazon degenerează în individualism agresiv, egoism defensiv și incapacitatea de a construi comunități solide. Supărarea-Stemă se exprimă liber, direct și instantaneu prin proteste stradale, postări virulente pe rețelele de socializare, decizii radicale și din nefericire prin emigrare masivă. Deși condițiile de viață actuale sunt incomparabil mai bune decât cele din anii ’80, nivelul de fericire perceput nu crește odată cu PIB-ul. În comunism, egalitatea în sărăcie aplatiza invidia socială. Astăzi, libertatea de exprimare oferă supărării o scenă uriașă, iar expunerea la succesul altora adâncește sentimentul de eșec personal sau colectiv. Ce zici Viki de toate astea??? Tu cum reușești să faci față?

– Nu ”a face față” e problema mea. Dar felul pâinii zilnice pentru mine a fost întotdeauna important. Pâinea compromisului nu e hrănitoare, dimpotrivă. Să renunț la ce știu, la ce am învățat , la ce am iubit, respectat, admirat? Nu pot.

– Bine zis… Cei din școala noastră n-au fost nici fanatici, nici aserviți. Am știut să subliniem ceea ce se cuvenea – cultural, spiritual, moral în ciuda obligatoarelor inserții – sloganele zilei. Și da, rămânea la suprafață esența. Sloganul – devenise oricum desuet încă de la sfârșitul anilor 70. Cu ce îți mai ocupi timpul Viki? Mai scrii?

– Oh, da. Nu-mi văd capul de câte am de scris.

– Publici undeva?
– Mmm… Nu

– De ce?

– Cum de ce? Tu crezi că mai citește cineva un text mai lung de-o pagină?

– Fă-ți un blog.

– Am unul.

– Ah, da? Interesant! Cum l-ai intitulat?

– ”Satul lui Moș Crăciun”. E despre românii din Laponia stabiliți în Finlanda, la Rovaniemi. Dar nu îl citește nimeni.

– De ce?

– Păi nu e cu scandaluri. E doar despre Moș Crăciun. Și în Moș Crăciun nu mai crede nimeni.