Femeia în negru, blândă și înțelegătoare cu toate, chiar și cu viața pe care o trage după ea într-o valiză

Ziua Mondială a Sănătății Mintale a picat ca naiba anul ăsta. În 10 octombrie este, adică azi. Ministrul Sănătății, Nelu Tătaru, care a avut grijă de orice altceva în afară de a proteja starea de sănătate a românilor, a zis că, gata, de-acum, în contextul pandemiei, se pune pe treabă și cu asta și ne rezolvă. Ce să zică și el? I-ar fi fost mult mai simplu să nu ne aducă în starea asta, el și tot aparatul de propagandă, la care a pus umărul și Vela cu aparatul represiv avându-l, pe ambele fronturi, vârf de lance pe Raed Arafat.

S-a ajuns în situația în care noi, fiecare, nu doar că-i suspectăm pe cei care nu gândesc ca noi că sunt nebuni, ci chiar punem diagnostice mai ceva ca la Obregia. Ești prea fricos cu Covidul, te-a înnebunit spaima. Nu-ți pasă de Covid, ești nebun și pericol public.

Domnul Nelu Tătaru a dat un comunicat emis parcă între planuri de viitoare inaugurări de planșe, în campania care bate la ușă, și socotelile pe profitul făcut cu afacerile de pandemie. Ceva de genul: „Ia să zic și eu ceva pentru ăia săriți de pe fix, să le promit că-i fac bine”. Glumesc. Cred că el nici măcar nu a văzut comunicatul scris de ăia care-s plătiți pentru asta.

Să îl lăsăm în plata Domnului, că oricum nu va face nimic. Ba, din păcate, va face în așa fel încât să ne amplifice anxietatea.

Avem noi, românii, vorba aia că viața este legată cu ață. Sigur că moartea nu e mare scofală, mai ales dacă e una liniștită. E trist și dureros pentru cei din jur, însă tu ai scăpat. Pentru mulți oameni, și pentru mine, calitatea vieții este cea care contează. De aceea, dorința de a rămâne întreg la minte este mai presus decât cea de a fi neapărat în viață. Și ar trebui să fie și mai presus de dorința de a fi bogat. Adică, oricât te-ar diagnostica cei din jur cu care nu rezonezi drept nebun, măcar să nu fii de ospiciu.

Sâmbătă, o femeie tânără mi-a dezvăluit frumusețea și bucuria vieții. A fost ca o simfonie lină într-o zi blândă de toamnă.

Eram la KFC în Romană. Pe o masă cineva lăsase resturile. Și pungile, că nu se mai pun produsele pe tavă. A apărut ea. Slabă, îmbrăcată în negru, cu părul în dezordine, dar strâns într-o coadă la spate. Căra după ea o valiză și un rucsac, părea acel om care nu are casă și se mută de pe o bancă pe alta. S-a aplecat peste gard și s-a uitat în pungi. A intrat pe terasă, a făcut o selecție și a păstrat ce era bun, a dus resturile la coș, a curățat masa. Nu s-a repezit să mănânce, punga cu resturile bune a pus-o între valiză și rucsac. Gesturile ei erau ca ale unei gospodine, atentă să fie toate în bună rânduială. Nu râdea, dar nici nu era strivită de griji și nevoi, părea atât de relaxată de parcă trebăluia într-o casă care este și trebuie să rămână îngrijită. Și-a scos o carte, un caiet și un pix și a început să studieze.

La un moment dat, la prima masă a izbucnit o hărmălaie. Doi bărbați tineri au vrut să se așeze, iar tânără femeie care stătea acolo s-a isterizat. Ea era în fața mea la coadă să comande. Se tot asigura că nu depășesc linia, s-a luat la harță și cu vânzătoarea. Era exagerat de precaută, nici nu știu de ce a mai ieșit din casă. Cei doi au plecat cu pungile în brațe. Femeia în negru, care a privit scena cu un surâs ce nu cuteza să fie nici acuzator, nici amuzant, a alergat după ei și i-a invitat să stea cu ea la masă „dacă nu vă deranjează”. Cei doi s-au așezat pe partea opusă, ea și-a strâns cartea și caietul mai aproape și și-a tras masca, neagră, pe față. Unuia dintre bărbați, mai solid, îi vedeam doar spatele, dar celuilalt, mai tânăr și atletic, îi vedeam și fața. El a început conversația cu ea și i-a mulțumit, s-a prezentat și i l-a prezentat pe celălalt. Ea i-a întins mâna celui din margine, nu peste masă, și bărbatul i-a strâns-o. Nu era român. Femeia în negru a început să vorbească engleză. Perfect vorbea. Mai scria ceva în caiet, îi îndemna să mănânce și „vorbim apoi”. Erau ca niște prieteni care s-au întâlnit și se bucură. Într-o lume atât de încrâncenată, ea părea nefirească, zâmbea cald, neforțat și arăta atât de mulțumită de parcă primise o veste bună mult așteptată. Nu știu despre ce discutau, dar am auzit-o spunând: ”Eu nu am casă, sunt o călătoare prin viață”. Apoi, arătând spre carte și caiet: „Și învăț tot timpul”.

Cei doi au terminat de mâncat și, când să se ridice, ea le-a spus: „Lăsați că strâng eu pe aici”. Doamne, dar ce ton a avut. Nici poruncitor, nici rugător.
Amândoi au rămas descumpăniți. Ea nu părea cerșetoare, chiar ți-ar fi fost jenă să-i dai ceva deși doreai să faci asta din tot sufletul, dar nici nu o puteai lăsa de izbeliște. Cel care vorbea românește a întrebat-o ceva în șoaptă. „Nu, nu mulțumesc. Nu-mi este foame”, i-am auzit răspunsul, dat cu capul aplecat pe carte. Atunci parcă s-a rușinat. Fiecare i-a pus mâna pe umăr și au plecat. Am alergat repede la cofetăria Casandra și i-am cumpărat o prăjitură. Nu a durat mult. Când m-am întors, nu mai era. Nici ea, nici cartea, nici valiza. Am căutat-o în toată zona, m-am uitat pe toate băncile, parcă a intrat în pământ. Atât de mult îmi doream să-i aflu povestea, iar apoi, dacă puteam, să fac ceva pentru ea. Simțeam, de cum am văzut-o, că nu este o oarecare.

Îi făcusem o fotografie și m-am așezat pe bordura unui gard. M-am uitat la ea, am prins-o concentrată asupra cărții. Am văzut un om, poate nu fericit, dar mulțumit cu ce are. Un om blând și înțelegător cu toate, chiar și cu viața pe care o trage după ea într-o valiză și ceva mărunțiș în rucsac.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „Femeia în negru, blândă și înțelegătoare cu toate, chiar și cu viața pe care o trage după ea într-o valiză”

  • Ca de obicei magistrala,nu am cuvinte si cred ca nu are rost sa comentez,vai popor roman,vai de capul tau ce te asteapta,noapte buna

  • Pentru asta îmi face mare plăcere să vă citesc.