Fiecare națiune are nevoie de eroi

În 27 aprilie 1578 în zori avea loc, la Paris, cel mai celebru dintre duelurile care au rămas în istorie – „Le duel des mignons” – între Favoriții regelui Henric al III lea și încheiat cu moarte câtorva dintre ei.
Caylus (sau Quélus, cum ortografiaza Dumas) va muri după o agonie de 33 de zile în urmă celor 19 răni căpătate în timpul duelului. În timpul unui duel, cavalerul folosea spadași pumnalul. Caylus îl uitase pe al său acasă – dușmanul său, nu.

De ce va spun această poveste?
Într-un război modern, în afară armelor convenționale (sau nu), informarea/dezinformarea joacă rolul pumnalului dintr-un duel. Este insidioasă și poate fi mortală. A te priva de ea atunci când dușmanul tău o folosește ar fi prostie curată. Caylus v-ar putea povesti ceva în acest sens.

Vedem, de trei săptămâni, o bătălie comunicațională între Rusia și Ucraina. S-a spus că Rusia comunica prost. Nu neapărat, dacă ne întrebăm pentru cine comunica Rusia. Am rămas toți puțin dezorientați când Lavrov a declarant la Istanbul că Rusia nu duce un război în Ucraina. Nici cei mai crunți detractori ai ucrainienilor nu pot contesta acest lucru, de ce să fi spus Lavrov o asemenea enormitate în față lumii întregi ? Pentru simplul motiv că Lavrov le vorbea rușilor. Avea nevoie de acest sincron de la Istanbul pentru televiziunea oficială rusă. Cenzura, la Moscova, este atât de cruntă încât singură posibilitate de informare este canalul oficial. Rețelele de socializare sunt sugrumate, internetul este controlat și dacă nu cunoști decât limba rusă (sau doar alfabetul rusesc) ești victimă sigură a acestui discurs.

La rândul lui, Zelensky pare să vorbească adesea după ureche. De ce să facă așa ceva când realitatea este deja suficient de elocventă ? Pentru că și el se adresează în primul rând ucrainienilor pe care trebuie să îi mobilizeze. Dacă își lasă pumnalul acasă, duelul e pierdut din start.

Orice națiune are nevoie de eroi. Eroul este o figura utopică la care poporul se raportează atunci când are de traversat momente dificile în istoria să. Să îl despoi de aura să e un exercițiu valabil pentru cei din exterior. Pentru poporul în cauza însă este destructor. Am să mă raportez la un alt exemplu, cel al lui Arnaud Beltram, jandarmul care s-a constituit ostatic în locul unei femei aflate în mâinile unui terorist. A fost ucis cu sânge rece și cred că atunci când a făcut acest demers, Beltram știa ce riscă. O parte din societatea franceză care făcea față unui val de terorism pe propriul teritoriu l-a criticat pentru că ar fi dat un prost exemplu. Am considerat atunci și consider și acum că indiferent cât de greșit credem noi că ar fi procedat, poporul avea nevoie de această figura eroică.
Poate că mă înșel, însă așa văd eu lucrurile după ce am trăit atâția ani de terorism la câțiva metri de mine.