Fiecare pereche de ochi care vă privește cu disperare de după o mască scămoșată spune o poveste dureroasă

O duminică de toamnă, când recolta ar trebui să freamăte pe tarabele piețelor. E ora 13. În piața mare e liniște, aproape pustiu, slujba la biserică s-a terminat, târgoveții și-au vândut cât au putut din marfă puținilor localnici care mai merg la piață, oamenii se retrăseseră la casele lor.

O mână vânătă de frig, uscată, brăzdată de șanțuri adânci, cu degete noduroase care parcă își strigau munca pământului, îmi apare în față:
– Ia, mamă, 2 lei buchetul!

Câteva tufănele, legate cu o fâșie de cârpă, încearcă sa mă îmbie, la fel de înghețate și triste ca vocea care încerca să le promoveze, doar-doar s-or mai putea scoate câțiva bănuți la spartul târgului.
– Pentru florile astea mai stai in frigul ăsta? Câte buchete mai ai?
– 4 mai am, dar dacă nu le dau, nu am bani să mă întorc acasă și să iau o pâine. Din asta trăiesc, până una alta, ce să fac, că am 23 de ani de muncă, dar nu pot să ies la pensie, că nu am vârsta. Mai am 3 ani până atunci și nu am ce face, că eu nu cerșesc.
– Dar, zic, copii nu ai, să te mai ajute?
– Am avut doi. O fată care mi-a murit și băiatul care e bolnav.
– Îmi pare rău! Dar fata ce a avut, de ce a murit?
– S-a spânzurat. A găsit-o frate-său și a făcut șoc, de atunci e nebun. Acum e acasă, mă așteaptă, de fiecare dată, să îi aduc cozonac. Dar i-am zis, de unde cozonac, că din 370 de lei, ajutorul lui, abia plătesc curentu’, butelia și medicamentele. De mâncare nu mai rămâne nimic. Dacă nu aș veni la oraș să mai vând câte ceva, am muri amândoi de foame.
Îi iau un buchet din 4, ca să nu plece până mă întorc și mă duc sa îi caut un cozonac, prin preajmă, fără să îi spun nimic.

Nu merg 20 de metri si aud o voce pierdută, fragilă, de sub o grămadă de haine rezemată de o clădire, pe trotuarul rece ca gheața:
-Îmi iei și mie o pâine?

Mă întorc cu pâinea și cozonacul, le fac cruce și le dau de bogdaproste, cozonacul femeii cu florile și pâinea bătrânicii de sub mormanul de haine, care deschide o cutie de carton și dă să bage pâinea.

Deodată, mă gândesc că cine știe câte pâini o mai avea în cutia aia și că le strânge să le dea la porci iar eu îi dau de pomană, ca fraiera, pentru porci.
– Ia, ce mai ai in cutia aia?

Deschide capacele mai larg si îmi spune veselă:
– Ia uite, îmi deteră și mie cucoanele când ieșiră de la biserică.

Avea o pungă de covrigei și una de cornulețe cumpărate de la magazin.
– Îmi deteră numai bunătăți, dar nu aveam pâine. Nu am nici ulei, nici zahăr, dar poate mi-or mai da data viitoare.
– Dar ce faci cu zahărul?
– Ceai. Ca sa nu mănânc pâinea goală, o dumic în o țâră de ceai.

M-am întors iar la magazin, am luat un kil de ulei și o pungă de zahăr, le-am făcut cruce și i le-am băgat in cutie. Nu am mai auzit mulțumirile pentru că am izbucnit în plâns, si așa, în hohote, am ajuns acasă unde, în tăvița pentru presă, mă aștepta o revistă de la un lanț celebru de magazine alimentare străine care îmi ura: „La multi ani, România!” Câtă ironie, ce umilință pentru toată România si pentru toți românii!

Oamenii nu mai cer bani, oamenii au început să ceară pâine. Ieri, in aceeași piață, cu o echipă de oameni cu geci noi, colorate în galben, lucioase și călduroase, inscripționate cu sigla partidului, cu portavoce, afișe, pancarte, muzică patriotică, un politician își făcuse campanie electorală. Tot o femeie, tot o mamă!

Nu ai cum să nu te întrebi cum îi rabdă pământul pe politicienii ăștia care văd și ei, cum o vede oricine, disperarea oamenilor care nu au nici măcar o bucată de pâine pe masă. Și cum pot să mai vină, după 30 de ani în care s-au îmbuibat în vacanțe, case și mașini de lux, să îi privească in ochi pe oamenii ăștia și să le mai ceară votul?

Câtă lipsă de orice urmă de empatie, de umanitate să zacă în exemplarele astea fără suflet? Cum pot să își dorească funcția aia doar pentru a face din ce in ce mai mulți bani, când sunt oameni, in țara in care ei au demnități(ce denumire ironică, nu?), care mor de foame?

În ce țară europeană sunt cerșetori care cer pâine? Cum e posibil să existe atâția oameni săraci in țara care dă petrol, gaze, forță de muncă calificată întregii Europe? În țara cu păduri, pământuri roditoare, râuri, din care nu lipsește absolut nimic din ceea ce natura ar fi putut oferi oamenilor?

Vin vremuri cumplite, provocate exact de cei pe care i-am plătit regește să ne protejeze. Nu ne mai punem speranța nici în ei, nici în trădătorii care îi țin de sfori.
De fiecare dată când vă așezați la masă, nu uitați că masa multor români e formată din dumicați de pâine înmuiați într-un ceai pentru care, de cel mai multe ori, nici zahăr să îl îndulcească nu au și că mulți copii tânjesc luni de zile după o felie de cozonac. Fiecare pereche de ochi care vă privește cu disperare de după o mască scămoșată spune o poveste dureroasă. E vremea să ne facem mai mult timp pentru ei, să le ascultăm durerea și disperarea, și să încercăm să ii ajutăm, fiecare cu ce putem, dacă vrem să rămânem oameni și după criza asta.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Fiecare pereche de ochi care vă privește cu disperare de după o mască scămoșată spune o poveste dureroasă”

  • Nu sunt eu cel care poate da sfaturi. Dar ar fi foarte buna o carte – un Corolar al articolelor pline de suflet , manie si omenie. Cu plecaciune salut talentul !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *