Fiecare zi e un dar fragil, ca un ou pe care îl face Cosmosul pentru tine şi care dispare când vine Somnul peste noi

E o moleşeală în oameni, o lipsă de vitalitate, de prezenţă. Nu ştiu la ce gândesc oamenii când se gândesc sau trec uşor abulici unii pe lângă alţii. Unii sunt activi, aleargă, se dau cu bicicleta, dar per ansamblu, asta nu schimbă spiritul Sibiului, care mi se pare că se bălăceşte în ape stătute. Faţă de anii trecuţi, sunt mult mai multe fizionimii tip mafiot şi ameţite. Comparând peisajul caracterelor umane cu cel al anilor pre-decembrişti, din punctul meu de vedere, bazându-mă pe experienţa primilor doisprezece ani de viaţă, concluzia e tristă, poate chiar tragică. Modernizarea oraşului, ridicarea lui la rang de capitală europeană nu-şi găseşte replica pe măsură, în ceea ce priveşte dezvoltarea omului frumos, integru, cu spirit sănătos.

Sâmbăta care trecu, un mire şi o mireasă, singuri, parcă făceau repetiţii pentru fotograf (în absenţa pozarului) pe lângă o clădire, fostul CC a lui Nicu Ceauşescu, acum o clădire fără geamuri, părăsită. Urcaţi în maşină, au mai dat o tură trecând pe lângă noi, fără nuntaşi, fără alai. Poate mirele şi-a recuperat mireasa furată şi ascunsă prin catacombele clădirii? Puţin mai în sus, un tânăr făcea pe fotograful, făcând poze dintr-o poziţie chircită, nemişcat cu genunchii flexaţi vreo cinci minute până ne-am pierdut după colț. Două, trei june pozau neconvingător, placid, fără şarm, lângă prietenii lor. Totul părea fără sens, o pierdere de vreme.

Duminică ne-am dus cu bicicletele pânã în Dumbravă şi am poposit puţin pe o bancă în parc. Nu am putut rezista mult, pentru că ceva moleşit ataca parcă din toate părţile: de pe lac, din bărci, din cuştile fiarelor sălbatice, din mina înceată, fără vigoare, a oamenilor ieşiţi să-şi umple timpul, pierzându-l. Nici slujba la biserică nu transpune, nu ridică voltajul prezenţei în oameni. Totul e atât de pasiv. Fiind zi de sărbătoare, nici să munceşti nu ai voie, că e “păcat” şi te judecă ceilalţi. Ce anume sfinţeşte ziua? Statul într-o bălăceală lâncedă? Ce are munca, pe care o faci cu ardoare, nu pentru bani, interese meschine sau altele de genul acesta? Aceea nu mai e muncă obişnuită sau trudă. De câtva timp simt că fiecare zi e un dar atât de fragil, ca un ou pe care îl face Cosmosul pentru tine, în zori şi care dispare când vine Somnul peste noi. Oul lui Brâncuşi. Ce facem cu ouăle?