Filmări americane

Oamenii, care se temuseră de el de moarte, îl dispreţuiesc acum atît de tare că nici să-l calce pe coadă n-ar avea chef, iar animalele din junglă, inclusiv cele mici, nu-i mai arată pic de respect. Cînd se tîrăşte falnic printre liane, deoarece habar n-are de tîmpenia celor de la Hollywood, iepurii scot limba la el, iar antilopele pufnesc în rîs, ducîndu-şi iute mîna la gură, întrucît sunt fiinţe educate.

Producătorii erau ameninţaţi cu o amendă care depăşea cu mult nu numai profitul scontat, dar şi întreg bugetul peliculei. Ca să scape de ea, se gîndiseră să anunţe o continuare a filmului – un fel de serie a doua – în care sfrijitul era sugrumat şi înfulecat pe nemestecate de un piton mult mai mic decît primul. Avocaţii îi avertizară însă că puteau stîrni astfel reacţia Organizaţiilor de protecţie a intelectualilor. Riscau o nouă amendă, fără a exista garanţia că scăpau de prima. Producătorii se resemnară. Plătiră amenda la care-i obligă instanţa şi se reprofilară pe filme porno, domeniul unde nu erau de aşteptat protestele ONG-urilor, din simplul motiv că membrii acestora ar fi trebuit să recunoască făţiş că se uită la astfel de pelicule ruşinoase.

Surprinşi în plină filmare, producătorii lui Pînă la capăt dădură de dracu’. Nici nu se mai punea problema să se filmeze în SUA scena cu masacrarea păsărilor şi animalelor de bandiţii călări şi nebărbieriţi. Ar fi fost amendaţi şi pentru o secvenţă în care porcul apărea altfel decît spălat, depilat, parfumat şi manichiurat la copitele din faţă. O secvenţă în care cocoşul ar fi fost împuşcat şi încă fără somaţie probabil le-ar fi adus ani grei de puşcărie.
Astfel că ei porniră în căutarea unei ţări care nu adoptase încă nici o Lege de protecţie a animalelor şi păsărilor în timpul filmărilor.

România era o astfel de ţară.
Iar în România, câmpul din jurul Pădurenilor de Mijloc se dovedea locul ideal pentru continuarea filmărilor la pelicula Pînă la capăt.
Totul amintea izbitor de Texasul de pe vremea cînd îşi făcuseră apariţia primii colonişti.

Pădurenii de Mijloc era un sat fără asfalt, fără garduri, fără cişmele şi fără curent electric.
Avea, în schimb, cinci crîşme – două bodegi, o terasă şi un bar de noapte – şi un alambic ilegal de ţuică de porumb.
Cîmpul din marginea satului era o întindere de iarbă aspră, săracă, plină de mărăcini şi bolovani, în zare cu o cumpănă de fîntînă astupată, întrucît în ea putrezea de mai mulţi ani, căzut prosteşte, un cal cu albeaţă la ochi.

Locuitorii din care aveau să fie selectaţi bandiţii n-aveau nevoie de machiaj. Erau toţi neraşi, cu părul zbîrlit şi plin de paie, nespălaţi de la căderea lui Ceauşescu şi – lucru cel mai important – cu o lucire sălbatică în priviri. Nu pentru că ar fi fost cruzi la inimă, Doamne fereşte! ci pentru că sufereau de sifilis fără s-o ştie. Cum n-auziseră în viaţa lor de contracte de muncă, se învoiră bucuroşi să facă tot ce le ziceau americanii, fără a pretinde altceva decît o sută de grame de gumă de mestecat. Se dădeau în vînt după gumă, (erau în stare să facă şi moarte de om dacă le-o lua cineva), de cînd descoperiseră că, după ce-o mestecai, guma putea fi lipită de tot ce întîlneai în cale. Cum se dusese vestea că în Pădurenii de Mijloc singurul lucru care conta era guma de mestecat, toţi cei veniţi în sat pentru a obţine ceva – voturi, semnături pe un Apel, fuse înscrise în patrimoniul mondial UNESCO, pentru că strămoşii le folosiseră la provocat avorturi, terenuri arabile pe de-a moaca, ba chiar şi virgine cît de cît spălate – aduceau cu ei saci de gumă de mestecat. Cei din Pădurenii de Mijloc se grăbeau s-o mestece, pentru a o putea lipi de lucrurile din jur. Astfel că drumul desfundat, plin de bolovani şi cioturi de lemn, care străbătea satul, oferea imaginea unui lung şir de stejari ce păreau veşnic ninşi, acoperiţi cum erau din vîrf pînă la rădăcină cu gumă de mestecat.

Sosirea echipei de filmare avea să schimbe din temelii Pădurenii de Mijloc. Pentru cei trei sute de membri ai echipei, americanii ridicară în cîteva zile, la vreun kilometru de sat, un orăşel modern, cu lumină electrică, telefonie mobilă, televiziune prin satelit, baruri de zi şi de noapte, un cazinou şi cişmele viu colorate, de robinetele cărora o cunoscută firmă de ceasuri elveţiene atîrnă plăcuţe publicitare la mărci de peste nouă mii de euro.

Pagini: 1 2 3 4