Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

Fiul unei românce este adevăratul Rambo. D’Eliscu i-a învățat pe americani să lupte

D’Eliscu a fost doar unul dintre numeroșii artiști marțiali pe care Statele Unite i-au pus la dispoziție în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru a perfecționa abilitățile de luptă corp la corp ale soldaților americani. Conform cărții lui Thomas A. Green și Joseph R. Svinth, „Martial Arts of the World: An Encyclopedia of History and Innovation”, diferite ramuri ale armatei au apelat la experți, de la campionul de box Jack Dempsey, care a antrenat cadeții Gărzii de Coastă, la expertul în lupte cu cuțite al Corpului Pușcașilor Marini, J. Drexel Biddle, care a popularizat cuțitul Ka-Bar, și chiar la luptători profesioniști precum Charles „Dirty Dick” Raines și „Man Mountain Dean” (numele de ring al lui Frank Simmons Leavitt), care i-au învățat pe soldați să lupte. Biroul Serviciilor Strategice al SUA, predecesorul CIA, avea propriul sistem de luptă corp la corp, conceput de expertul britanic William E. Fairbairn, care punea accentul pe tehnici precum loviturile de palmă și atacurile cu genunchiul la gât. Dar, chiar și în acest grup, d’Eliscu s-a făcut remarcat, cu personalitatea sa colorată, ușor excentrică și intelectuală și cu sistemul său de luptă neortodox, un amestec de lupte murdare și jujitsu japonez, care evita tehnicile populare în competițiile de box sau de lupte care aveau reguli sportive. De asemenea, a dezvoltat un regim de fitness extrem pentru luptătorii săi, suficient de brutal pentru a face ca antrenamentele CrossFit de astăzi să pară leneșe prin comparație. În acest proces, a devenit un subiect căutat de scriitori de reportaje și propagandiști militari, care îl prezentau ca pe un fel de Bruce Lee al celui de-al Doilea Război Mondial, un geniu al artelor marțiale, care ar putea antrena soldații americani pentru a le da japonezilor un gust din propriul lor medicament. Puțini știau că personajul exotic d’Eliscu era ceva construit cu grijă, până la adăugarea unui „d” și a unui apostrof la numele său de familie, în stilul nobilimii franceze. Dar abilitățile sale de luptător nu erau doar o himeră. Pe parcursul războiului, d’Eliscu avea să-și demonstreze abilitățile în lupte reale, cu vieți puse în pericol.

„Poate ucide cu o mișcare a cotului, poate omorî cu o strângere de degete”, explica un profil al lui d’Eliscu din 1942 în revista Yank, care îl descria ca fiind unul dintre cei mai duri oameni în viață. A ajutat și faptul că lui d’Eliscu îi plăcea în mod evident să își demonstreze tehnicile înfruntând adversari mult mai mari. Unul dintre partenerii săi preferați era maiorul de armată Tod Goodwin, un fost jucător de fotbal american de la New York Giants, care avea 1,80 m și cântărea mai mult decât d’Eliscu cu 20 de kilograme. Yank a notat că era atât de periculos să te lupți cu d’Eliscu încât o ambulanță cu trei doctori din Corpul medical era prezentă la toate ședințele. Harriss, care l-a observat pe d’Eliscu în acțiune, a remarcat că nimeni de la Fort Meade, care l-a văzut pe Micul Profesor lăsându-și adversarii neajutorați, nu și-a exprimat vreodată îndoiala cu privire la eficiența tehnicilor sale. Pentru Harriss, marea întrebare era dacă suficient de mulți soldați vor fi capabili să le învețe. „Este clar că este mult peste normal în ceea ce privește viteza, îndemânarea, aptitudinile și coordonarea”, a scris el. Dar Harris a observat că unii oameni aleși cu grijă, intens antrenați în acest mod, ar putea fi valoroși ca raideri de tip „lovește și fugi”. Relatările din presă despre tehnicile lui d’Eliscu trebuie să-i fi liniștit cu siguranță pe americanii care se temeau de tacticile brutale ale japonezilor. Potrivit unui articol din 1943 despre d’Eliscu, publicat în Popular Science, soldații inamici cunoșteau toate trucurile de judo pentru ruperea oaselor și chiar se presupune că aveau asupra lor cuțite mici pe care, în caz de capturare, le puteau folosi pentru a tăia gâtul gărzilor americane neatente. Dar, datorită instrucțiunilor lui d’Eliscu, sublinia profilul din revista Yank „rangerii… știu de fapt mai multe despre judo decât japonezii obișnuiți”. Trecutul lui d’Eliscu era, într-un fel, la fel de misterios ca și tehnicile sale de arte marțiale. Se pare că i-a spus lui Harriss că și-a petrecut o parte din primii ani de viață în Franța, precum și în Japonia, iar un profil al Associated Press îl descria odată ca moștenind abilitățile sale de luptă de la un tată care era un spadasin expert. În realitate, el s-a născut la 10 noiembrie 1895 în New York, fiul unui om de afaceri francez, Frank Eliscu, și al soției sale românce, Sophia, care emigraseră în Statele Unite cu șapte ani mai devreme. Fratele său mai mic, Edward, avea să devină un faimos compozitor de la Hollywood. În autobiografia sa din 2001, With or Without a Song, Edward Eliscu și-a amintit de fratele său adolescent ca fiind „un singuratic introvertit, cu dinți de cerb”, care se numea Milton Eliscu. La un moment dat, viitorul expert în arte marțiale și ofițer militar a obținut o slujbă de ordonare a cărților la biblioteca publică de pe strada 135 din Harlem, potrivit lui Edward. Dar după ce Milton s-a întors acasă într-o seară cu hainele rupte și cu fruntea însângerată, rană despre care susținea că o făcuse după ce fusese bătut de o gloată într-o confruntare rasială, a început să se schimbe. Deși nu fusese niciodată foarte interesat de exerciții fizice sau sport, în ultimul an la liceul DeWitt Clinton, s-a înscris la o cursă de cros și, în mod surprinzător, a terminat pe primul loc. După absolvire, a intrat la Savage School for Physical Education, un colegiu de profesori de lângă Columbus Circle, și s-a îndepărtat treptat de familia sa, ținând secretă noua identitate pe care și-o făurise ca pasionat de fitness și antrenor pentru echipele de fotbal ale liceelor locale. În acea perioadă, articolele din paginile de sport ale Brooklyn Daily Eagle arată că își franțuzise numele de familie cu „d” și apostrof. Când d’Eliscu a absolvit Savage, în 1917, Edward și mama sa au asistat la eveniment și au fost surprinși să îl vadă făcând o demonstrație a abilităților sale de gimnastică. „Iscusința și grația lui Milton m-au lăsat fără suflare”, a scris Edward mai târziu. „Un Nijinsky al gimnasticii, el și-a surclasat colegii”, sublinia Edward. La scurt timp după aceea, și-a amintit Edward Eliscu, d’Eliscu și-a adunat câteva lucruri și și-a anunțat familia că pleacă să se înroleze în armata americană. Mama sa, plângând că Milton nu se va mai întoarce niciodată, i-a explicat că se convertise la creștinism. Edward l-a mai văzut fugar pe fratele său, aproximativ o lună mai târziu, când l-a observat la o paradă militară, purtând un bandaj simulat pe cap în timp ce purta o targă într-o unitate medicală și „mărșăluind ca și cum războiul ar fi depins numai de el”, dacă este să folosesc cuvintele lui Edward. Dar d’Eliscu nu a participat la lupte în Primul Război Mondial. În schimb, a servit la Fort Gordon, în Georgia, unde, potrivit relatărilor din ziarele locale, a supravegheat activitățile sportive și a organizat competiții de box și lupte libere pentru soldați. Potrivit unui profil al Associated Press, publicat zeci de ani mai târziu, el a lucrat, de asemenea, ca instructor de luptă cu baioneta. După război, d’Eliscu a obținut o diplomă de licență în educație fizică, un master în sociologie la Universitatea din Pennsylvania, un al doilea master în științe la Universitatea Columbia și, mai târziu, un doctorat la Universitatea din New York. De asemenea, a predat diverse sporturi universitare, inclusiv lupte mixte la New York University. În timp ce a predat educație fizică și a antrenat, d’Eliscu a avut o carieră secundară ca personalitate radiofonică. El a găzduit programe de exerciții fizice zilnice matinale la postul de radio WIP din Philadelphia și a îmbrăcat odată un costum de scafandru pentru a transmite o emisiune de pe fundul oceanului, în largul Atlantic City, o cascadorie care aproape că s-a terminat cu un dezastru, când unul dintre pantofii săi cu greutăți s-a desprins în timpul transmisiunii și a trebuit să se agațe de el pentru a se salva în curentul puternic. „Când am ieșit la suprafață, am aflat că toată lumea credea că sunt mort”, și-a amintit el amuzat. „Se pare că s-a rupt tubul principal de la microfon, iar eu eram acolo și vorbeam în continuare, iar tot ce a ieșit pentru emisiune a fost glug-glug-glug-glug-glug”. De asemenea, a făcut o incursiune în transmisiunile sportive, lucrând la prima luptă Gene Tunney-Jack Dempsey din Philadelphia în 1926. În timpul liber, a predat tehnici de pescuit cu musca la Sheepshead Bay, în Brooklyn. La sfârșitul anilor 1920, d’Eliscu s-a mutat în Honolulu, unde a devenit editorialist sportiv la un ziar și a organizat competiții de box amator. De asemenea, a ajutat la conducerea echipei olimpice de înot a Statelor Unite, în care era și Johnny Weissmuller, în perioada premergătoare filmului Tarzan. Se pare că, pentru o perioadă, d’Eliscu a acționat și ca manager personal al înotătorului vedetă, refuzând primele oferte de film care nu păreau suficient de profitabile. „Chiar dacă ar fi acceptat să adune mai mult de 25.000 de dolari în primul an, ceea ce știu că ar fi făcut, nu există nicio garanție că ar fi reușit în filme sau pe scenă”, a declarat d’Eliscu pentru un ziar. El a preferat, în schimb, ca Weissmuller să devină profesor profesionist de înot și să își câștige existența făcând demonstrații și prelegeri, deși Weissmuller a sfârșit prin a intra în cinematografie și a devenit vedetă peste noapte cu filmul Tarzan the Ape-Man, din 1932. D’Eliscu s-a întors în Philadelphia la începutul anilor 1930 pentru a fi director sportiv, antrenor de atletism și instructor de sănătate publică la Philadelphia College of Osteopathic Medicine. Nu este clar de unde a dobândit d’Eliscu aparenta sa expertiză în jujitsu. Un articol din 1919 din Philadelphia Inquirer menționează participarea sa la o expoziție de jujitsu alături de Leo Pardello, un italian de categorie grea, pentru a strânge bani pentru ridicarea unei clădiri pentru Legiunea Americană.

(Acesta a fost doar începutul, în materialul viitor vom vedea inteligența și performanța acestui luptător, pe durata și după cel de-al Doilea Război Mondial, când va face practică direct pe câmpul de luptă).


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *