Folosirea Poporului pe post de figurant în Loviturile de stat

Notă. Din publicistul Arghezi:

„A fi proprietar în capitală este a poseda, în majoritatea cazurilor, o colibă leproasă, înnămolită în mocirla unui cartier, la care colaborează rațele, lăturile, găinile și o jivină întru tot spurcată, ce se numește: omul. Beciurile și mușuroaiele de moloz umed ce alcătuiesc Bucureștii mulțimii sînt sălașurile funcționarilor și populației, care cîștigă de la o sută la trei sute de lei, de familie, pe lună.” (Tudor Arghezi, Majestatea Sa, proprietarul, în Seara, 29 aprilie 1913).

*

Lovitură de stat. N-am scris aici, deși ar fi trebuit s-o fac, despre zicerea mea la lansarea cărții lui Gabriel Oprea, Confesiuni din sufrageria lui Oprea. Lucrurile au stat așa. Pentru carte, am scris o prefață de 20 de pagini. Puteam să scriu doar o pagină și jumătate, și chiar așa socotisem că voi face. Pe parcursul documentării, de la o pagină și jumătate am ajuns la 20. Trecerea de la un text de complezență la unul serios, aplicat, era fatală. Pentru testul de la sală, ca să-mi recuperez carnetul de șofer, m-am pregătit pe rupte. Am luat doar 13 puncte. Suficient pentru a fi considerat trecut, nemulțumitor pentru cineva care voia să cîștige 15 puncte la examen. Așa și cu prefața. Pe măsura documentării mi-am dat seama că trebuie să scriu despre destinul unui politician făcut mare de Sistem, atît cel din afară, cît și cel in interior, lichidat cît ai zice pește, pentru a da adevăr zicalei Eu te-am făcut, eu te omor! Alegerile parlamentare au fost momentul în care Gabriel Oprea a încercat să revină. Așa cum m-am așteptat, nu l-au lăsat să iasă din groapa săpată încă de pe vremea Diversiunii Gigină. Înainte de alegeri, a fost lansarea cărții. Evident, am fost și eu invitat. A luat cuvîntul și Radu Theodoru, general în vîrstă de 97 de ani, încă verde la minte, deși prăbușit la trup. Pe Radu Theodoru îl țin minte de pe vremea lui Ceaușescu. Am fost împreună la Focșani, la o sindrofie, cu mașina lui. A condus în stilul agresiv. La taifasul dinaintea ceremoniei, l-am întrebat pe ce front a luptat ca aviator. Credeam că pe Frontul din Est. Mi-a zis că doar pe frontul din Vest. A fost leatul luat în 1945. Am rămas nițel dezamăgit. Pentru mine Războiul din Vest a fost o aberație, o nălucire a slugărniciei noastre.

Și la sugestia lui Gabriel Oprea, am prezentat pe scurt istoria Loviturilor de stat din România. Nu oricum, ci din perspectiva reacției așa zisului Popor.

• 12 februarie 1866. Detronarea lui Alexandru Ioan Cuza. Poporul nici nu clipește. Confirmare a adevărului că în așa zisa popularitate a celui cu Ocaua și-a vîrît coada și PR-ul.
• 8 iunie 1930. Detronarea lui Mihai de către taică-său, Carol al II-lea. Deși n-au fost manifestații de masă, nici pro, nici contra, Poporul a primit cu simpatie lovitura de stat.
• 6 septembrie 1940. Detronarea lui Carol al II-lea. E prima dată în Istorie cînd Poporul intră în scenă. Regele abdică sub amenințarea demonstrațiilor legionare. N-a fost un șantaj dinspre Generalul Antonescu. A fost o realitate. Carol al II-lea masacrase pur și simplu Mișcarea. Mă întreb și acum, de ce n-au luat cu asalt Palatul? S-au temut de reacția Armatei?
• 30 decembrie 1947. Abdicarea lui Mihai I. Poporul n-a tresărit. N-a fost nevoie de demonstrații ale maselor populare (lesne de imaginat că tovarășii puteau orchestra așa ceva cît ai clipi!). Contrar legendelor hrănite de istoriografia propagandistică, după Mihai I nu s-a vărsat nici o lacrimă.
• 22 decembrie 1989. Căderea lui Ceaușescu. E momentul în care Poporului i se dă rolul principal într-o lovitură de stat. Firește, nu putem trece cu vederea nemulțumirea populară. Totuși, sînt suficiente date pentru a pune la îndoială revolta spontană. Oricum, lovitura de stat a fost mascată de revolta din stradă. În 1990, Poporul e folosit de încă trei ori ca unealtă a politicului. În ianuarie, în februarie și în iunie 1990, cînd vin Minerii. Cum ei sînt folosiți de echipa Ion Iliescu, echipa care a dat lovitura de stat din decembrie 1990, nu încape îndoială că minerii au fost folosiți de aceeași echipă, care știa lecția de pe vremea lui Nicolae Ceaușescu.
• 24 septembrie 1991. Căderea Guvernului Roman. Și în acest caz Poporul e folosit ca instrument de presiune șantajistă asupra conducătorilor. Petre Roman e foțat să-și depună demisia prin amenințarea că minerii nu vor pleca din București dacă nu el nu demisionează.
• 4 noiembrie 2015. Căderea Guvernului Victor Ponta. Poporul e întruchipat acum de TeFeLiștii care au început să demonstreze din 3 noiembrie 2015, făcîndu-l responsabil pe Victor Ponta de tragedia de la Colectiv.