Formulă argheziană: „Ne fac necinstea să se ocupe de noi”

Note. Rupte din clasici:

„Două foi, Opinia și Presa, ale demagogiei takiste, pe care am declarat-o corupătoare, și împutrezitoare, ale takiștilor, pe care i-am contrariat în afaceri, și i-am denunțat rușinii publice, ca pe niște cavaleri de industrie cu ifos, ne fac necinstea să se ocupe de noi.” (Tudor Arghezi, Apărătorii, prostituatele, nulitățile, cățeii… din Seara, 10 aprilie 1913)

„La această întîlnire modernă dintre idealism și mișelie a asistat țara întreagă.” (Tudor Arghezi, Domnul Dissescu și Afacerea Safirin în Seara, 12 aprilie 1913)

„Fiica găseşte în mamă o autoritate care îi restrînge voinţa, avînd misiunea de a impune renunţarea cerută de societate la libertatea sexuală; de altfel, în anumite cazuri, e vorba, între mamă şi fiică de o anumită rivalitate, de o veritabilă concurenţă. Regăsim aceleaşi relaţii cu un plus de acuitate încă între tată şi fiu. Pentru fiu, tatăl apare ca personificarea oricărei constrîngeri sociale, greu suportate: tatăl se opune înfloririi în voinţă a fiului, îi închide drumul către plăcerile sexuale şi, în cazul comunităţii bunurilor, la utilizarea acestora” (S. Freud „Introducere la psihanaliză”)

*

Monarhism. Comentînd discuțiile din cafenele și din cluburi despre instaurarea Republicii la noi, Ion Vinea, republican convins, scrie negru pe alb:

„Dacă aceasta e intenția d-lui Take Ionescu, acuzat prin cluburi de toleranță față de presă, socoteala din Consiliul de Miniștri se potrivește cu cea din tîrg. Cea mai părăsită idee politică de la noi a fost și este aceea a unei republici burgheze, în care ciocoii noștri s-ar certa pentru președinție, ca vechii fanarioți și boierii indigeni pentru domnie. Pe multă vreme încă, publicul simte că în actuala stare de moravuri, și cu mentalitatea oamenilor de azi, monarhul este, cum a zis Schopenhauer, «cel mai mic dintre cele două rele». Indiferența față de republicanism, pe de o parte, și lipsa de entuziasm dinastic, sînt deopotrivă manifestările unei cumințenii colective care a dat naștere dictonului: schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. E drept că tendințele absolutiste ale Regelui devin atît de manifeste și frecvente, că un mare partid popular – Partidul Țărănesc – și-a propus să le corecteze. Și-a propus să le corecteze, fără însă a lovi principiul însuși. Fiindcă nimeni dintre politicienii noștri de dreapta și de stînga nu se simte chemat și împuternicit să întrupeze o idee care necesită atîta vigoare sufletească și superior talent. Nimeni nu-și simte forța de a o acredita maselor, cunoscătoare cînd e vorba de valoarea politicienilor de ieri și de azi. Toți știm că accesele republicane sfîrșesc în calmul unei întrevederi copioase, în cabinetul Suveranului. Și, în cunoașterea veselă și profundă a micii noastre lumi românești, Rege, sfetnici, politicieni de toate culorile, cetățenii de toate nevoile și opiniile pot saluta cu chef proaspătul republicanism adus de ultimul flux și reflux al guvernelor oligarhice.” (Ion Vinea, Republica Dîmboviței, în Luptătorul, 31 decembrie 1921)

*

Lipsa de conținut. Am ajuns cu Incognito, celebrul roman al lui Eugen Barbu, la volumul patru și ultimul, cred. Tocmai cînd mă pregăteam să notez cîte ceva despre acest roman cenușiu, cu personaje puse să-l slugărească pe autor pentru ca acesta să picteze un mediu, se surprindă un eveniment, dau în Folderul Caiete Eseuri peste o însemnare a mea despre roman, semn că am început să-l citesc, dar că, spre deosebire de acum, l-am lăsat din mînă, convins că pierd timpul. Remarc astfel că, deși scrisă cu decenii în urmă, însemnarea mea e valabilă și azi, cînd am citit deja trei volume din Incognito:

„Eugen Barbu «Incognito», Ed. Albatros 1975: Dincolo de tam-tamurile regizate şi de plecăciunile critice, «Incognito» e un roma slab, superficial, scris cu o repeziciune demascată – paradoxal – nu de imperfecţiunile stilistice, ci de viciile de viziune. «Incognito» e un roman scînteietor, poleit stilistic, tocmai de aceea plat, lucios, interzicînd cititorului accesul la adîncimi. Într-un cuvînt: un roman capcană, periculos. Dincolo de poleiala stilistică se ascunde golul lipsei de conţinut. Cred că din punct de vedere artistic, Eugen Barbu a ajuns în dreptul unei perioade periculoase: maturitatea confundată cu îndemânarea, cu meşteşugul de a face romane bune.”