Fotoreportaj. Mănăstirea Bascovele, ctitoria Cantacuzinilor, un loc binecuvântat

Se spune că așa cum va fi vremea de Florii, va fi și în ziua de Paște. Este o credință veche care, de cele mai multe  ori, se confirmă, dar de destule alte dăți rămâne doar o credință din bătrâni și-atât. Anul acesta am avut o zi superbă în Duminica Paștelui, în totală opoziție cu cea din Duminica Floriilor, care, mai degrabă ne-a amintit de zilele friguroase din începutul de martie.

Vremea caldă ne-a bucurat și în a două zi, ca un nou dar al naturii în moment de sărbătoare. Dacă duminică de peste tot se ridica mirosul de fum al grătarului și răsunau de prin curți glasurile vesele ale celor reuniți în jurul mesei prin care se celebra sărbătoarea Paștelui, luni, era mai liniște. Era o trezire calmă în jurul ceaiului sau a cafelei de dimineață, ce înmuia felia de cozonac sau oul ciocănit odată cu urarea de Hristos a Înviat!

Am pornit să facem o vizită demult promisă Maicii Starețe de la mănăstirea Bascovele din Argeș. Ne-am desprins în dreapta din DN7 în DJ704E Ursoaia, înainte ca șoseaua să-și înceapă urcarea sinuoasă pe Dealu Negru. Drumul șerpuia alene printre dealurile ce se vălureau sub straie noi de verde crud. Aerul avea o limpezime dată de ploile ultimilor zile ce-l curățase de praf și-l zvântase bine cu ajutorul vântului de primăvară ce se răsucea mereu nemulțumit de rezultatul propriei munci. Lumina soarelui era astfel mai clară și mai bogată în tonuri. Se reflecta în nuanțe diferite pe vârfurile pădurilor ce îmbrăcau dealurile, sau prin curțile împodobite cu șiraguri de lalele viu colorate. Păpădia, în covoare peticite galben viu, cobora în trepte pe coastele dealurilor sau ne însoțea veselă de-a lungul drumului spre mănăstire.

Pe vale, din loc în loc, mașini lăsate la umbră cu portierele deschise larg – de primeneala interiorului-  ne spuneau că oamenii au ieșit la picnic, să se bucure de soare și de natură. Nu se auzeau boxe jelind, doar râsete sau liniște. Unii alergau mingea, alții stăteau de vorbă, lungiți pe câte un pled sau pe scăunele pliante, aruncând zaruri în cutia de table. Toți se bucurau de frumusețea zilei.

Ne-am apropiat de mănăstirea ridicată pe un pisc de deal, drumul urcând abrupt o costișă unduită între casele cătunului. Ne-au întâmpinat întâi clădirile așezământului social- ridicat pe fostele pământuri ale mănăstirii. Spatele chiliilor mănăstirii este zidul despărțitor și limita dintre cele două lăcașuri. Prezența câtorva mașini în parcare îmi spunea că musafirii rămați să prânzească în mănăstire după slujbă s-au prins în povești, uitând șirul timpului.

Am pătruns în curtea mănăstirii prin poarta cu clopotniță și am avut sentimentul că am intrat într-o capsulă a timpului. Soarele lumina cald curtea, încălzind pereții vechi și încă neîmbrăcați în haină nouă ai chiliilor ce împrejmuie biserica pe trei părți. Am trecut micul podeț peste șanțul ce înconjoară biserica,- dezvăluind urmele primei biserici ridicate acolo de către Vel Comisul Șerban Cantacuzino -, intrând în biserică, unde Maica Petronia – Stavrofora Petronia Dobrescu, Stareță a mănăstirii- dăruia cu aceeași bucurie și vervă, ca de fiecare dată, calendare și iconițe cu Maica Domnului Ocrotitoarea femeilor vizitatorilor ce se pregăteau de plecare.

Ne-a întâmpinat cu aceeași căldură și bucurie ca de fiecare dată. Ochii îi zâmbesc când vorbește, iar obrajii rumeni ca un măr ionatan sunt mărturia energiei cu care se mișcă și mișcă lucrurile în jurul ei. O mână de om, strașnică și toată plină de dăruire și devotament pentru munca sa.

Am lăsat-o să-și petreacă călătorii și, în liniștea coborîtă printre icoane, m-am închinat lor. Atât de blânde în trăsături, de calde și zâmbitoare, niciuna cu liniile fețelor subțiate de tristețe sau de povară lumească. Nu poți să rămâi la nesfărsit trist în fața lor, cu atât mai mult comparând durerea ta cu a lor. Iar bunătatea și căldura privirii lor te susține să crezi că tot greul are un sfărșit și o ușurare la un moment dat. De pe pereții laterali, sfinții coboară spre centrul bisericii înveșmântați în mantiile drapate, cu atitudinea corpului atât de vie încât aștepți să îndrepte mâna către tine atingându-te în încercarea de a te opri pentru încă o clipă în energia locului.

Rămân un timp în liniștea bisericii, până când glasul Măicuței se aude din tinda bisericii. Ies de la căldura bunătății la soare, și alegem să ne odihnim pe o băncuță de lemn în încercarea de a liniști elanul Maicuței de a ne acoperi o laviță din pridvorul chiliilor cu un pled. Nu are răbdare să șadă. Așteptăm minute bune să mai liniștească din problemele administrative, în timp ce apare și dispare ca o pală de vânt de după o ușă, dintr-o cameră în alta, din trapeză în bucătărie, si apoi într-o altă cămăruță. Mereu cu ceva în mână, dând ceva cuiva, amintindu-și că a uitat încă ceva și grăbind să împlinească și asta, îmbujorată și cu veselia unui copil.

După un timp, își ia un moment de răgaz, și se așază alăturea. Ne iscodește direct de cum suntem, noi, băiatul, dacă mi-am găsit cuptorul și locul potrivit pentru atelierul meu. Ne spune despre cum merg lucrările pentru restaurarea bisericii, cum vrea să facă chiliile cu pridvorul, dar fără să altereze ceva din frumusețea și autenticitatea edificiului.

Și oftează, și zâmbește, asemănător icoanelor din biserică. Nu e ușor și nici simplu să conduci și să gestionezi singură un asemenea așezământ. O ascult vorbindu-ne, însuflețită de toate planurile dânsei și îmi imaginez cum seara, după ce toți vizitatorii au pornit spre casele lor, și porțile mănăstirii se închid, iar ajutoarele lumești – câte un mirean ce face munca mai dură, cum ar fi tăiatul și stivuitul lemnelor de foc, sau câte o creștină ce o ajută cu trebăluitul bucătăriei- se duc la casele lor, Măicuța rămâne singură cu rugăciunea în fața icoanelor și cu recunoștința pentru bogăția unei alte zilei încheiate.

O las vorbind cu Dan și merg să fac ceva poze prin curte, așa cum fac de fiecare dată când vin. Cum era oare aici viața maicilor în vremurile vechi? Cum e oare să rămâi aici singur seară de seară? Câtă tărie și câtă putere să ai și să găsești continuu în tine ca om, și cătă credință în ajutor divin să ai pentru a continua!

Ocolind biserica m-am întors la băncuța unde celor doi li s-a adăugat pentru alint și relaxare și motanul Bobiță. În brațele Măicuței și-a lipit capul de pieptul ei, torcând domol. Am făcut greșeala să îndrept telefonul spre el pentru a-i surprinde în acest moment de relaxare și tihnă, dar cu simțul lui pisicesc a intuit gestul meu și a refuzat să fie pozat.

Curând, ne-am luat la revedere și am plecat, nu fără a promite că vom ajunge într-o duminică la slujbă, și nici fără un dar cât de mic făcut nouă de Măicuță.

În spate am lăsat o mănăstire veche de cînd timpul, dar care prin efortul uriaș al Măicuței Petronia încet- încet prinde viață, sub ocrotirea puternică a Maicii Domnului, biserica avînd trei hramuri închinate ei – Intrarea în biserică a Maicii Domnului, Nașterea Maicii Domnului și Adormirea Maicii Domnului. Și, știind că, acolo cineva se roagă pentru noi, ne-am lăsat încrezători, cuprinși de râul puternic al vieții.

Am inserat câteva din pozele făcute la mănăstire, mânată și de gândul că, poate, vă vor îmbia pe voi, cititorii acestui articol, să mergeți într-o zi să vizitați acest lăcaș și să povestiți și altora despre el.