Nicolae Ciucă: Vom negocia cu toate forțele responsabile, astfel încât, într-o perioadă de timp cât mai scurtă, să reușim să alcătuim guvernul și să poată să fie aprobat în Parlament

Frânturi de zi. Doar viață. Fără „Breaking news”

În marea grădină, forfotea o lume pestriță de vârste diferite, copii pe biciclete, mămici plictisite, tătici blazați, adolescenți. Muzica de fundal era întrerupă de bingănitul telefoanelor, de la notificări sau mesaje de pe WhatsApp. Terasele invadau pietonalul, de parcă toate restaurantele și cafenelele doreau să se transforme într-o mare terasă, micșorând zona de promenadă, obligându-te, parcă, să te așezi, pentru că, oricum, nu mai ai pe unde să te plimbi.

Domnișoare stridente ce își etalau machiajul cu termen de garanție pentru un week-end, cu decolteuri generoase sau fuste de lungimea unei cămăși se străduiau să fie văzute. Una își fotografia buchetul de lavandă având drept fundal Palatul. Altele două căutau poza perfectă a unui pahar cu vin spumant. Un alt grup se înghesuia printre boscheții înfloriți strâmbându-se în fața camerei pentru un like. Bărbați absenți, mimau conversații cu un ochi în telefon; poate pentru a evita un mesaj nedorit sau doar erau în așteptarea unui semn  care nu mai venea.

Adolescenți lălâi și dezlânați învârteau sacoșe de firmă, râzând zgomotos, într-o nevoie nerostită de a fi remarcați. Nimic elegant. Doar modă. În toată splendoarea ei de urâțire a omului, de mascare a oricărei urme de feminin sau masculin.

Și toată această forfotă părea mânată de un unic gând, trimis simultan în jur de mintea fiecărui om; dorința de a fi remarcat. Discrepant, cu capul plecat, trecea un domn. În costum. Cu o batistă își tot ștergea fața. Prezența sa făcea notă discordantă, prin atitudine. Ar fi vrut să fie invizibil. Nimeni să nu-l vadă, să-l recunoască sau să-l remarce. Dar tocmai acest lucru atrăgea atenția asupra sa. De la chermeza liberală, plecase în grabă fostul ministru al Sănătății, Nelu Tătaru. Trist, obosit, transpirat…

Dar dincolo de oraș, nu foarte departe, prin așezări pierdute pe dealuri, o altfel de politică se dezbătea la cârciuma din sat. Niște flăcăi încercau să reapare o mașină, în mijlocul drumului. Alții meștereau prin bătătură. Garduri îmbrăcate în trandafiri și caprifoi. Iar din loc în loc, câte o casă bătrânească își trăia ultimele amintiri, năpădită de crini portocalii, învăluită în floare de tei. Un vișin își scutura roada, iar un ceaun pe-o plită-n curte cocea dulceața de cireșe amare. Într-o tigaie se rumeneau clătite, iar pe un foc de vreascuri sfârâia, de la grăsimea încinsă, un grătar.
GPS-ul greșise drumul. Inventase o scurtătură, prin mijlocul unei păduri. Mireasmă de iulie, împrospătată de vreo doi nori răzleți. Trenul străbătu pădurea. Încet, molcom, zgomotos.

În curtea unei mănăstiri, a cărei obște se retrăsese în spatele perdelelor de dantelă albă, liniștea amintea de pustiu. Doar tufele imense de flori aduceau aminte de viață. Și cele câteva lebede de pe lac. De nicăieri apăru un câine. Părea că latră a joacă, în timp ce se freca cu spinarea de piatra cubică, a unei alei. Părea că se scutură de grijile creștinilor ce veniseră la închinare în acel locaș. Doar părea… În schimb, după vreo două schelălăituri scurte rămase paralizat cu picioarele în sus. Niciun paznic, niciun suflet de-al casei nu ieși dintre zidurile impunătoarelor chilii. Câteva minute mai târziu, nefericitul suflet, cu ultimele puteri s-a retras lângă un gard viu, cu botul între labe, să sufere, fără a încurca pe nimeni, rușinat parcă de faptul că urina fără oprire. Un cățel bătrân și epileptic trăgea să moară în fața imenselor uși ale bisericii. Dumnezeu era ferecat între ziduri și nici nu putea să-l adune în Împărăția Sa. Sau poate chiar plecase, alungat fiind de mult de oameni. Pentru că oamenii își inventaseră, în ani, sfinți și zei după mintea și-ale lor nevoi.

Peste dealuri, printr-un ochi de cer, Soarele străluci scurt, roșiatic, precum nasul unui chefliu sprijinit de gard înainte de a se prăbuși în șanț. Câteva oi ședeau îngrămădite una într-alta între două movile de pământ, iar doi măgari își făceau rondul de seară, numărându-și oastea.

Pe drumul mare, ce ducea înapoi spre oraș, mașini gătite de sărbătoare mișunau ca în plină zi lucrătoare. Un tânăr trecea în galop pe un cal roșcat cu pete albe, biciuindu-l cu putere. Era grăbit. Sau poate doar supărat pe marea desagă cu fân ce o ducea în spinare. Și, din viteză, printre mașini, urmând drumul care se bifurca, calul se poticni și își azvârli din spate stăpânul nemilos. Băiatul se rostogoli prin aer ca într-un număr spectaculos de circ și căzu chiar pe marea desagă de fân din spate… Se ridică spășit, își scutură hainele, luând calul de dârlogi plecă, ușor șchiopătând, mai departe.

În tot acest timp, într-o mașină, doi adulți și un copil visau la „acasă”. Pentru a face drumul mai plăcut și a liniști copilul obosit și nerăbdător, jucau un joc de cuvinte. Copilul alese o literă la întâmplare. Fiecare trebuia, atunci când îi venea rândul, să spună un cuvânt cu acea literă și să-l explice. Litera aleasă fusese „E”. Din cuvânt în cuvânt, fiecare dintre cei trei se minunase cât de puține cuvinte încep cu această literă. Până la parcare, epuizaseră toate ideile și variantele, crezând că nu mai era nimic de zis. Doar unul singur rămăsese nerostit, deși întreaga zi stătuse sub semnul său. Copilul îl trăia, dar nu-l știa. Adulții renunțaseră la însemnătatea lui, din multele răni și bătălii duse în viață. Cuvântul era acolo.  Ba mai mult, îi unea. Dar niciunul nu și-l aduse aminte. Sau, pur și simplu, nu-l putuse rosti, ignorându-i voit greutatea și însemnătatea. Empatie.

EPILOG

Când miezul nopții se apropia, liniștea locului, fu tulburată, de o ultimă carte aruncată pe masa de joc a zilei. Părea o farsă. Pe care unii oameni, chiar o trăiau.
Pe geamul bucătăriei unui apartament de la parterul blocului vecin țâșni în viteză, precum într-o cursă nebună de 100 de metri garduri un bărbat. O tânără, blondă, despletită și cam dezbrăcată striga cuiva din casă „O fugit! Ăi, o fugit!”. Apoi, prin gemul pe care-l sărise bărbatul, strigă după el, mai mult uimită decât furioasă „Undi pleci la ora asta?”. „La curve, fă. La curve.”, răspunse el peste umăr în timp ce deschidea portiera unui bolid tunat. „Să mori tu?” răspunse și mai uimită vocea blondă, despletită. „Da, fă! Culcă-te și nu mă aștepta!”.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

15 comentarii pentru articolul „Frânturi de zi. Doar viață. Fără „Breaking news””

  • Smărăndița is back!! Bine ai revenit acasa!

    • maaamăă ce tare!,…spyci is back!
      :)))

      • online, te rog sa-mi scrii numele corect, altfel se produc erori in computerul cuantic! :)))))

  • Ne bucuram sa va citim din nou .

  • @smarandita
    ce remarc in mine insumi e ca cu tine e mai distractiv paici decat fara tine:)
    asa ca ti urez sa mai treci paici, daca poti:))

  • vaaai, iaute cine e paici!:)))

    un picut…am zis ca ai plecat:)), insa iauite minune,
    caz in care barim un picut poci sa zic…bine ai venit!:))

    empatia, …da:))
    mereu am cam stiut cum sta treaba, …dupa o vreme am inceput sa ma distrez pe seama teatrului jucat, insa pina am reusit am fost cam bulversat:))
    acum… ii inteleg pe toti:))),…in principiu, asa sint ei.
    pur si simplu oamenii sint cum sint si nu e nimic in neregula ca fiecare e in felul sau, adesea ciudat:)), pur si simplu ai si ei drumul lor pe cararea vietii:)))

    acu, daca tot ne am intalnit dupa atata vreme, …ne si pupam, sau ce facem?!:)))), nu prea le am cu protocolul:)))

    • 🤗 Sigur trec! Ne pupăm protocolar de trei ori pe obraz! 😀

      • …de trei ori?:))
        daca n-am fi fete ar intra lumea la banuieli!:))))

    • @online
      „pur si simplu oamenii sint cum sint si nu e nimic in neregula ca fiecare e in felul sau”
      genial (de simplu) spus, asta e de pus in rama.

  • @Smarandita,

    M-am delectat. Nici nu conteaza tema, talentul tau face tot spectacolul… iar cu „vocea blondă, despletită” mi-ai amintit brusc de Eminescu… 🙂

  • Epilogul, bată-l vina… nu se potrivește. Și, mare atenție la concordanța timpurilor modului indicativ !

    • epilogul e totul.strigatul de viata.
      daca suna bine,totul e armonie…orice neconcordanta e licenta poetica.in toate textele si marile scrieri ai sa gasesti,clasici inclusiv.

      • @smarandita
        deci daca eu sint plin de neconcordante, inseamna ca sint plin de licente poetice?:))
        chiar nu stiam ca sunt asa tare!:))

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog