Frate, frate, da’ brînza-i pe bani…

Pentru ca Opoziţia Conservatoare să participe la serbările de la 10 mai 1881, de transformare a României în Regat, Ion C. Brătianu recurge la un truc. Îi propune lui Carol I să demisioneze din fruntea Guvernului şi să fie înlocuit de fratele său, Dumitru C. Brătianu..

Ion C. Brătianu socotise că fratele va fi o banală marionetă în mîinile sale. Deşi demisiona, rămînea practic şeful guvernului.
Zis şi făcut.

Dumitru Brătianu e chemat de la Constantinopol, unde îndeplinea funcţia de ministru plenipotenţiar al României.
Ion C. Brătianu demisionează pe 9 aprilie 1881.
Pe 10 aprilie 1881, D. Brătianu depune jurămîntul ca premier.

Nu se ştie dacă Ion C. Brătianu i-a spus fratelui că urma să aibă un rolul de paiaţă.
N-are importanţă.
Chiar dacă i-ar fi spus, Dumitru C. Brătianu, o dată ajuns la Putere, tot s-ar fi vrut de capul lui.
Asta deoarece, aşa cum ne învaţă cel mai mare analist politic al tuturor timpurilor, pe numele său William Shakespeare, Puterea schimbă radical pe om.
Chiar şi cel mai spăşit tip faţă de şeful său devine rapid un şef vanitos.

Lui Dumitru C. Brătianu, prilejul unui exerciţiu al Puterii i-l dă aşa numita Chestiune a Dunării. Prin Tratatul de la Berlin se decisese crearea unei Comisii Europene pentru administrarea Dunării, de la Porţile de Fier pînă la Marea Neagră. Austria cere Comisiei înfiinţarea unei Comisii mixte a Dunării de Jos, pentru administrarea fluviului şi a porturilor de la Galaţi pînă la vărsarea în Mare. Mai mult, Austria reclama şefia acestei comisii.

La început, beneficiind de sprijinul Angliei şi Rusiei, guvernul Ion C. Brătianu respinsese pretenţiile Austriei. Şi nu fără motiv. Un stat care nu se învecina cu fluviul în zona respectivă cerea controlul Dunării, punînd la îndoială independenţa României.

Cele două Mari Puteri lasă România singură. Guvernul Ion C. Brătianu se vede nevoit să accepte crearea Comisiei speciale, chiar dacă refuză preşedinţia Austriei.
Ajuns premier, Dumitru C. Brătianu repune pe tapet chestiunea dintr-o perspectivă net împotriva fostului guvern. El declară pompos că “poartă în sînge dragostea pentru România”, că va apăra Dunărea “cum îşi apără tigresa fiii”.

Ion C. Brătianu descoperă că s-a înşelat. Fratele nu numai că nu se resemna la rolul de marionetă, dar, în plus, îl mai şi ataca.
Atotputernicul Vizir trece la acţiune. Mai întîi, dă un semnal de distanţare faţă de fratele său, demisionînd din Senat. Apoi îşi pune adepţii să răstoarne Guvernul.

În şedinţa din 4 iunie a Senatului, Petre Grădişteanu îl acuză pe ministrul de Război, general Gheorghe Slăniceanu, de participare la o licitaţie cu cîntec.
Senatul votează o Moţiune de blam, cu 27 voturi contra 4, împotriva ministrului. Ministrul se vede constrîns să demisioneze. O reuniune a majorităţii parlamentare îi cere lui Dumitru Brătianu să se retragă. Premierul se înclină. După ce liberalul C.A. Rosetti refuză să formeze noul Guvern la 9 iunie 1891, Ion C. Brătianu revine ca premier.

Deşi Dumitru era mai mare cu trei ani decît Ion, autoritatea fratelui său era destul de mare, odată ce-i spunea “nenea”.
Cu toate acestea, nu-i va ierta lui Ion C. Brătianu faptul că-l dăduse jos din fotoliul de premier, iluzionîndu-se, probabil, că ajunsese acolo prin propriile merite.
Drept pentru care el devine unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai politicii lui Ion C. Brătianu.

Ales preşedinte al Camerei Deputaţilor la 15 noiembrie 1881, el declară în plen că “nu va fi instrumentul guvernului”. La 17 iulie 1882, înfiinţează ziarul Naţiunea, din paginile căruia atacă neîncetat pe Ion C. Brătianu. Patru luni mai tîrziu, pe 21 octombrie 1882, îşi dă demisia din fruntea Camerei şi alcătuieşte dizidenţa “liberalilor puri”. În 1883, creează comitete separate ale acestei fracţiuni liberale. Ales deputat de Argeş la Colegiul I, refuză să-şi ocupe locul în Parlament, declarînd că întreaga Adunare a Deputaţilor a fost aleasă prin fraudă.

La 8 noiembrie 1885, Dumitru C. Brătianu formează un nou partid, semnificativ denumit Partidul Liberal-Democrat. Reuşeşte să atragă de partea lui pe Mihail Kogălniceanu, pe Petre Grădişteanu (cel care contribuise la răsturnarea sa din fruntea guvernului), pe N. Ionescu, împreună cu o parte a fracţioniştilor ieşeni.

Trecut de partea Opoziţiei Unite, Dumitru C. Brătianu devine cel mai activ agent anti Ion Brătianu.
Refuzînd mandatul de deputat, el adresează ţării un apel intitulat Jos regimul corupţiunei şi al minciunei.

După căderea lui Ion C. Brătianu (în 1888), formaţiunea lui Dumitru Brătianu urmează drumul multor formaţiuni din Opoziţia Unită. Dezamăgit că nu intrase în nici unul din guvernele de după 1888, Dumitru Brătianu se întoarce în PNL la 24 martie 1890.

După moartea fratelui, e ales (la 21 mai 1891) şef al PNL.
Moare la un an Ion C. Brătianu: 8 iunie 1892.

Mulţi istorici sunt de acord că Dumitru Brătianu a fost unul dintre cei care au contribuit decisiv la prăbuşirea lui Ion C. Brătianu.
Poate că lucrurile ar fi stat altfel dacă Ion C. Brătianu l-ar fi citit pe Shakespeare.
Mai mult ca sigur nu s-ar fi grăbit să-l pună pe fratele său prim – ministru.
Sau dacă şi-ar fi amintit zicala românească Frate, frate, dar brînza-i pe bani…