Ciprian Ciucu a câștigat alegerile la Primăria București. Anca Alexandrescu l-a învins pe Daniel Băluță. Marcel Ciolacu este noul președinte al CJ Buzău>
Frații Buzești, Baba Novac și eternii „experți” în demolat România
M-am născut și am crescut în Oltenia – ținutul unde frații Buzești, Banul Mihalcea și Baba Novac nu sunt doar nume în manuale, ci repere afective, identitare, repere de apartenență. Pentru noi, nu sunt doar „eroi”. Sunt un fel de coloană vertebrală morală, acea certitudine că, oricât ne-ar fi mers istoria pe muchie, au existat oameni care au ținut linia pentru cei din spatele lor. Pentru noi.
De aceea acest pamflet îi privește direct pe toți acei „formatori de opinie” care au apărut, în ultimii ani, cu o obsesie aproape coregrafică: să repete, să insinueze, să inoculeze ideea că românii nu există, că „România” este doar o invenție administrativă, că eroii poporului român au fost fie vasali, fie înfrânți, fie – cel mai comod – de altă origine etnică.
Sunt voci care îți spun că nu ai ce apăra, pentru că „nici nu exiști”. Voci care vor ca românii să creadă că statul lor, pământul lor, comunitatea lor, simbolurile, obiceiurile, eroii și valorile lor sunt doar iluzii colective, simple povești vândute pentru „proștii care mai cred în națiuni”. Voci care îți repetă obsesiv că totul e inventat – limba, istoria, identitatea, solidaritatea – în timp ce ele își vântură propriile identități cu o religiozitate fanatică.
Sunt voci care îți spun că nu există români, dar țipă isteric dacă ai îndrăzni să le spui că nu există nici ai lor.
Eroii care îi încurcă
Aceleași voci au o altă fixație: să demonteze eroismul figurilor centrale ale comunității românești. În termenii lui Geert Hofstede, în „modelul celor patru cercuri”, eroii reprezintă acel nucleu care dă sens unei comunități, acel punct interior profund care unește oameni care poate nu s-au văzut niciodată, dar se recunosc între ei ca fiind „din aceeași lume”.
Ei vor exact acest nucleu distrus.
De aceea Ștefan cel Mare devine în discursul lor fie un „vasal”, fie un „mercenar”, fie – mai nou – un individ care „nici măcar nu vorbea românește”.
De parcă limba română, în forma ei actuală, s-ar fi născut într-o noapte pe vremea lui Cuza. De parcă identitatea unui popor s-ar reduce strict la fonetică.
Așadar, dacă tot sunt atât de preocupați, îi invit să explice: În ce limbă vorbea Ștefan cel Mare cu hatmanul Arbore? În ce limbă comunica cu pârcălabii, cu portarii cetăților, cu țăranii care îi apărau granițele? În ce limbă vorbeau boierii moldoveni aflați sub comanda lui? Sau vrea cineva să ne convingă că întreaga curte domnească era de origine „maghiaro-iudaică”, „khazară”, „armenească” sau ce altă combinație exotică mai inventează astăzi?
Când nu mai ai argumente istorice, inventezi genealogii.
Frații Buzești – o provocare a imaginației „indrumatorilor” de constintă.
Frații Buzești urmeaza sa fie transformați în niște personaje scoase parcă dintr-un trib imaginar, doar pentru că ideea că românii au avut propriii lor lideri îi scoate din minți pe acești „demolatori profesioniști”.
Mai aștept să aflu că mama lor era maghiaro-iudaică, tatăl cazar autentic, iar poate vreun unchi să fi emigrat în Australia. De ce să nu ducem absurdul până la capăt?
Aceștia, la fel ca și Baba Novac, sau alți comandanți militari din vremea lui Ștefan cel Mare sau Mircea cel Bătrân, au fost parte dintr-un proces mai amplu: formarea și consolidarea unei comunități românești.
Despre etnogeneză – lecția pe care n-o pot demonta
Etnogeneza nu este ficțiune, nu este propagandă și nu ține cont de dorințele unora de a rescrie istoria. Este o știință care explică cum, în spațiul istoric numit astăzi România, a apărut poporul român, indiferent de câțiva conducători alogeni, aventurieri sau imorali, indiferent de limbile pe care le vorbeau aceștia.
Poporul român există, dovedit nu doar în manuale sau cursuri de etnogeneză la nivel mondial, ci și prin realitatea cotidiană: oamenii vorbesc o limbă comună; ascultă slujbe religioase în această limbă; învață și transmit cunoștințe; desfășoară activități economice; dețin drepturi de proprietate și reglementări sociale specifice; toate acestea se desfășoară într-un teritoriu generos, care se numește România.
Ironia este că, în ciuda eforturilor celor care încearcă să convingă că „românii nu mai sunt un popor” sau că „nu au existat niciodată”, faptele științifice și realitățile cotidiene demonstrează contrariul. Populația există, poporul există, limba există, și, prin toate aceste manifestări, identitatea românească se menține, recunoscută de istorie și de știință.
Reiterarea matricei lui Hofstede
Modelul celor patru cercuri explică cum indivizi care nu s-au întâlnit niciodată se recunosc ca făcând parte din aceeași colectivitate. Eroii, valorile, simbolurile și tradițiile formează nucleul acestei comunități. Aceasta este esența unui popor: oameni care se știu conectați prin experiențe comune, prin istorie și prin identitate. În cazul nostru, această colectivitate se numește încă „poporul român”.
(Dumitru Ungureanu, Washington DC)
Lasă un răspuns