Frici viscerale și democrații confuze

Am toată admirația pentru oameni ca maestrul Cristoiu, capabili să smulgă clipei tot ce are de oferit și să analizeze la rece momente fierbinți. Mie nu-mi reușește performanța. Fac parte dintre cei care se retrag și așteaptă să se domolească clocotul, ca să se poată apuca de pritocit și de despicat firul în patru. Nu zic că mi-e ușor să nu mă las pradă emoțiilor colective și să rezist tentației de a-mi da cu părerea, dar experiența m-a învățat că e mai bine să taci înainte să vorbești decât să vorbești ca să nu taci. Cu riscul ca mintea de pe urmă să vină mai târziu și fără vreun impact asupra prezentului (întocmai cum vin și dezvăluirile patologilor). Cel mult asupra viitorului, cu condiția ca oamenii să nu uite prea repede, așa cum de mult prea multe ori se întâmplă. Am încasat ‘lovitura’ recent de la un șir de edituri. Intenționam să adun într-o carte articolele despre pandemie, dar mi s-a replicat că „vandabilitatea ar fi redusă, deoarece pandemia e un subiect expirat”. Ce-a fost a fost, și oamenii nu mai vor să audă decât de ce este și respectiv va fi. Zadarnic am reliefat că ce-a fost n-a trecut și că în viitorul de loc îndepărtat vor bate la ușă multe pandemii asemenea. S-a dovedit că ‘e mai bine să nu fim pregătiți decât să fim pregătiți!’

Ce-i drept, n-am fost obligată să iau o decizie electorală, așa lipsită de drept de vot cum sunt (Austria nu acceptă dubla cetățenie!), dar, dacă aș fi fost, aș fi procedat cum procedez și în țara de adopție: Dacă niciunul dintre candidați nu-mi inspiră încredere, nu optez pentru răul cel mai mic dintre relele posibile, ci pentru răul cu cele mai puține șanse de a ajunge sus și a se manifesta. Așa se face că uneori am votat cu comuniștii (deși aici și astăzi ei sunt cu totul altceva decât am cunoscut eu odinioară). Mi-e greu totuși să cred că la prezidențialele din România au decis concomitent peste două milioane de oameni să pună ștampila pe unul și același candidat privat de șanse. Mai degrabă au optat pentru unul mai puțin cunoscut și care nu se remarcase încă prin notoriile „performanțe”.

În general evit să spun oamenilor ce (nu) au de făcut, fiindcă ei își cunosc cel mai bine necazurile și trebuințele. Nu am venit cu recomandări de (ne)vaccinare în pandemie, și nu m-am „implicat” nici în scandalul noradrenalinei (care s-a stins ca un foc de paie!), ci am adus doar informații – cât s-a putut de relevante și de valide – care să faciliteze deciziile celor interesați. Detest mocirla numită „politică” (în care mi-am pierdut încrederea) și am încercat să mă distanțez și de vâltoarea alegerilor ce-au zdruncinat societatea românească, întrerupându-i somnul adânc. Mi-am dorit în sinea mea ca trezirea să dureze mai mult decât întoarcerea de pe-o parte pe alta – cât să-și exprime fiecare niște opinii-fulger induse de cine știe ce coșmar sau vis frumos! E știut că omul se obișnuiește cu orice, dar repeziciunea cu care se aprind și se sting vâlvătăile moderne în conștiința colectivă e tulburătoare. Mi-am spus că nu am niciun drept să dezechilibrez alegătorii aflați „într-un moment de cumpănă”. Cine știe, poate că unii nu s-au trezit bine și, din cauza mea, în loc să facă saltul înspre viitorul luminos și democratic s-ar fi prăbușit în abisul dictatorial întunecat!

Oricum sfaturile, de oriunde ar veni și oricât de prețioase ar fi, nu prea mai contează, odată iureșul dezlănțuit. N-ar fi decât vorbe în vânt și-ar fi strivite fără milă în corul de apologii ori de blesteme. Argumentele introduse în vâlvoarea evenimentelor au efectul vaccinării în plină pandemie: nasc mutanți virali și prelungesc supliciul. Dacă tot nu te-ai preocupat din vreme de prevenție, e tardiv să mai extragi vreo urmă de rațiune din emoția colectivă ce domină participanții. Și să fi avut drept de vot n-aș fi votat, fiindcă nu văd rostul unei ingerințe din partea cuiva care s-a desprins de mult de țară. Mulți și-ar dori ca diaspora să se abțină de la a mai decide soarta celor rămași fideli gliei. Votează totuși optimiștii incorigibili, cărora nu li s-a stins speranța întoarcerii la rădăcinile încă împlântate în pământul pe care încearcă să-l resusciteze cu tot ce agonisesc pe meleaguri ostile. Să nu uităm, însă, că acea diasporă dispune de atuul experienței și al comparațiilor pe care cei de acasă nu le pot face în scurtele vacanțe petrecute dincolo de hotare. Mulți dintre pribegi au aflat pe propria piele cu ce se mănâncă civilizația vestului, cât mai valorează astăzi cultura și cât arta care lipește banane cu scotch pe pereți. Din păcate, nici diaspora nu e sinceră în relatări și mulți nu recunosc cât de greu le-a fost și câte sacrificii cere împlinirea unui singur vis.

N-aș fi intervenit nici acum dacă nu m-ar fi revoltat nedreptățile strigătoare la cer și siluirea cruntă a adevărului. Și dacă nu m-ar fi uluit uluirea care i-a cuprins pe mulți dintre aceia care se știau la adăpost, considerând toate pârghiile la locul lor și așteptând schimbarea (regimului) fără schimbare. Puhoiul revărsat din vizuini, îngrozit de perspectiva de a-și pierde privilegiile și chinuit de frici viscerale – mai strașnice decât fricile pandemice cu care ei înșiși chinuiseră populația. N-a mai contat ce tot ei predicaseră întruna cum că societatea nu duce lipsă de întrebări, ci de soluții, acum îi îngrozeau cumplit aceia care veneau „doar cu răspunsuri și fără întrebări” (ceea ce nu corespunde adevărului, dar asta e o altă poveste!) Oricum ar fi, alegerile ultime au fost o ocazie inedită pentru a constata cât de mare este de fapt subteranul în care-și găsise adăpost ditamai șobolănimea.

Cu toții bănuim cam cât „contează” votul nostru și intuim că suntem mințiți necontenit (toți ne mint, mai ales politicienii!). Dar cât de ticălos să fii ca om, cât de părtinitor ca jurnalist și cât de incompetent ca sociolog/psiholog/analist, încât să recurgi la clișee tendențioase, în loc să prezinți publicului toți candidații (de finaliști și de spectacolul jalnic înscenat de TVR nu mai vorbim!) cu calități și defecte, cu ciudățenii (cine nu le are?!) și înclinații? Și fără să menționezi măcar prezumția de nevinovăție, la invocarea căreia au dreptul toți „inocenții” planetei. Cine sau ce te împiedică să te informezi de la sursă și să te bazezi pe propriile simțuri și facultăți mintale, în loc să te repezi ca o hienă asupra unuia despre care tu însuți recunoști că până mai ieri habar nu aveai că există și să-l diseci ca un mare cunoscător de oameni? Și cât de tupeist și lipsit de profesionalism să fii, ca să vâri pe gâtul oamenilor interpretări ieșite din burta falsificatorilor, în loc să-i lași să-și folosească propriii neuroni, buni sau răi? Oameni de-abia trecuți prin crize în care aceiași „responsabili” s-au purtat execrabil. Frica de necunoscut e firească, dar reacția în fața ei e individuală și nu poate fi dirijată. Cât de mare poate fi oroarea de cunoscut, dacă mulți au preferat necunoscutul?!

S-a făcut mult haz de… aberațiile unuia dintre candidați (deși aberațiile au fost distribuite uniform!), întocmai cum se făcea până nu de mult pe seama conspiratorilor pandemici. Au trecut mai bine de trei ani până să iasă la suprafață tot mai multe informații care ne prezintă ireala realitate a studiilor clinice în baza cărora s-au aprobat vaccinurile pe bază de ARNm. Îmi amintesc de sarcasmul cu care erau întâmpinate zicerile despre „infertilitatea pe trei generații” cauzată de vaccin! Exprimare nefericită, ca multe altele (bunăoară prezența de nanocipuri în loc de nanoparticule în alimentele ultraprocesate și nu numai), dar nu și neverosimilă, având în vedere că vaccinarea a cuprins toate cele trei „generații” de vârstă fertilă. Sigur că nu toate persoanele și celulele reproductive sunt afectate, însă impactul reducerii fertilității va fi resimțit de mai multe generații. (Austria consemnează în ultimii 3 ani cel mai mare deficit – peste 6% – al ratei natalității de la război încoace, iar Australia, Marea Britanie, Elveția sau Taiwanul se confruntă cu deficite și mai mari.) Despre dezavantajele cezarienei se știu multe, ele există și sunt demonstrate și de oamenii științelor, iar despre rolul sistemului imunitar în menținerea sănătății (demonstrat pe viu de „candidatul aberant”) ori al hranei nehrănitoare în facilitarea bolilor civilizației nu mai are rost să discutăm. Am făcut-o deja în multe articole și cu argumente oferite de științe care, culmea, ne ajută să înțelegem și să acceptăm că ele pot multe, dar nu pot crea viața! Multe din câte auzim par de domeniul fantasticului doar pentru că refuzăm informarea și preferăm să aruncăm cu pietre în cei care ne tulbură toropeala. Ce se mai poate spune despre originile și victimele manipulării, scoase bucluc în stradă la proteste și puse să strige că nu se lasă manipulate?! Așa îmi imaginez anarhia democrației, nicidecum voința poporului.

Credința (nu și fanatismul!) nu are cum să dăuneze. De ce-ar dăuna o (auto)cenzură morală și un sprijin, fie el și placebo, mai ales unui popor abandonat, derutat și dezamăgit de toți câți l-au hipnotizat decenii întregi?! Pentru ce s-a evidențiat doar religiozitatea/spiritualitatea unuia dintre candidați și n-au fost arătați cu degetul și competitorii fără niciun Dumnezeu, care s-au afișat mai mult decât ostentativ cu piepturile pline de cruci, vertebrele înmuiate de mătănii nesincere, mâinile închinătoare la icoane și gurile mimând pupături de moaște? Divinitatea e invocată mai peste tot în lume, mulți îi solicită binecuvântarea, de la cei care jură să spună adevărul și numai adevărul în fața tribunalului până la „aleșii” să slujească cu devotament țara și poporul.(„Așa să le ajute…!”) Culmea, toți jură cu mâna pe Biblie! Ce caută Cartea Sfântă în Parlament, printre sperjurii care se dezic de ea ori de câte ori le strică socotelile? Misticism sau mistificare, fanatism sau fanatizare: cine se știe curat nu se teme de credința altora și nu merge în pelerinaje și la mănăstiri cu televiziunea după el, ca să fie văzut și votat de popor.

Și uite așa s-a ajuns să se recomande oamenilor să voteze… nu pentru a le fi mai bine (așa ceva e exclus în condițiile date), ci ca să nu le fie mai rău! Mediile și influencerii s-au transformat în titireze,  tot trudindu-se să se alinieze trendurilor versatile și nemaiștiind ce frici să propage mai întâi – de fasciști, de legionari, de bolșevici, de est, vest, trecut, viitor, război, extratereștri, lunatici etc. –, ei înșiși copleșiți de frica de a-și pierde privilegiile și influența. Mulți s-au năpustit pe vocabule extrase la repezeală din dicționare (pentru cărțile de istorie n-a fost timp și nici interes!), dar… la ce să te oprești, când buclucașul candidat ba își avea sorgintea pe stânga printre PSD-iști, ba era radical de dreapta și nu se desprinsese de fasciști și legionari, ba îl admira pe Putin, ba îi prefațase cartea lui R. F. Kennedy! Cel mai mult înfioară frica de trecutul în care nimeni nu mai vrea nici măcar să privească, darămite să se și întoarcă! Nimic nu catapultează mai eficient în trecut decât dezinformarea și incultura!

Dacă tot n-am putut să-mi exprim preferința prin vot, îmi exprim măcar nedumeririle! Ceea ce mi s-a părut cel puțin ciudat e că toată lumea vrea schimbări majore, dar, dacă se poate, doar pe ici pe colo și… fără să se schimbe nimic! Schimbarea vine exclusiv prin schimbare, nicidecum prin „mergem înainte (cu ai noștri ) ca să nu mergem înapoi!” Înainte să fie mai bine e foarte posibil să fie mai rău, mai cu seamă dacă ai omis niște pași și ai sărit peste anumite etape. E ca și cum ți-ai fi construit o casă de care ești profund nemulțumit, fiindcă ai lăsat arhitecții să lucreze de capul lor, fără să-ți precizezi dorințele, iar ei… au făcut ce-au crezut de cuviință. România postdecembristă mi-a făcut mereu impresia unei case ridicate după modelul Turnului Babel. Cu fundația măcinată de dezbinare, cu zidurile fisurate de cupiditate și cu acoperișul șubred veșnic nefinisat, din nepăsare și din rea-voință. Mobilată la întâmplare cu bucăți de poleială second-hand inspirate de priviri fugitive aruncate dincolo de cortina dată la o parte și de încetățenitul vis la „o țară ca afară”. Pe când ograda e pe cale să ajungă groapa de gunoi a continentului, locatarii – deveniți experți în autosabotare – se preocupă consecvent de capra vecinului. O gospodărie fără gospodari și un edificiu instabil și în bătaia intemperiilor, care nu ține nici de frig, nici de foame și nici de adăpost. De unde materiale de construcție solide, când nu mai există păduri și nici industrie? Nici măcar apă, paie și lut pentru chirpici nu mai găsești, până și acelea au fost otrăvite de pesticide ori traficate/amanetate pe mai nimic și (re)procurate la prețuri astronomice. Când fentezi mersul lucrurilor și te trezești într-o fundătură, musai să te întorci din drum și să vezi încotro au luat-o șuvoaiele de resurse (inclusiv umane) și cine a absorbit ce fonduri. Ce altceva poți face?!

Despre ce democrație vorbim, în condițiile în care aceiași protagoniști dintotdeauna au susținut pe rând o pandemie, un război și multe alte crize apelând la colectivul de experți selectați de ei și ignorând sistematic grupul celorlalți, declarați conspiraționiști fără drept de opinie? Gândirea critică e formată și din gândire, nu doar din critici (și acelea nefondate)! Nu există ticăloșie mai mare decât să judeci un om, prinț sau cerșetor, fără să-l cunoști îndeaproape. Cât de antidemocratic poți fi și cât de mare îți este angoasa, dacă inventezi probleme și induci frici lucrând cu sferturi de adevăr? Dacă-ți repugnă o întâlnire de gradul trei, măcar ia-ți timp și ascultă tot ce-a declarat și încearcă să înțelegi ce-a vrut să spună. Nu te limita la clipuri selectate și scoase din context de măscărici care trăiesc din like-uri și vizualizări și nu te lăsa dus cu… pluta de terți!

Toate muștele influente s-au năpustit pe audiențe și vizionări. O astfel de ocazie nu se ivește în fiecare zi! Niciuneia nu i-a păsat de soarta țării, a nației, a propriilor copii și nepoți, ci doar de numărul urmăritorilor. Nu le-a păsat nici de înjurăturile luate cu toptanul din parte celor treji sau doar treziți, ci exclusiv de ratinguri și încasări. Oare lor li se vor evalua finanțele cu acribia cu care i s-au evaluat „inculpatului”? Am urmărit cu stupoare valul de spice bătute de vânt și m-a consternat repeziciunea cu care convingerile „bătute în cuie” se buluceau înspăimântate și buimăcite în tabăra adversă și săreau de sau la gâtul cui se nimerea. Pe unii îi irita teama pierderii adulatului parcurs european într-o Europă care nu-i vrea decât în postura de sclavi moderni și și-a deschis în România fabrici de produs specialiști ieftini. O Europă care se destramă încet dar sigur sub presiunea corectitudinii politice. Pe alții îi îngrozea perspectiva extragerii din NATO „în condițiile unei poziții geografice dezavantajoase și a amenințării nucleare”. Ca și când poziția geografică ar mai fi un impediment în condițiile actuale, când belicoșii dispun de rachete capabile să treacă oceanul și să li se așeze adversarilor drept în pat, și de arme capabile să distrugă o planetă întreagă! De ce ți-ar fi frică de un președinte ale cărui puteri în stat sunt totuși limitate, și care poate fi recuzat oricând prin referendum?!

S-au făcut mulți bani murdari și s-au dezvelit multe caractere și mai întinate, dar cine și cum să le mai dovedească în acel tsunami emoțional? Periculos și lipsit de sens să intervii. Riști să fii linșat și să-ți pierzi și bruma de voce pe care-o mai aveai. Așa că te dai deoparte și aștepți resemnat să treacă valul. Îți repeți pentru a cine știe câta oară că e imposibil ca cineva – oricât de bine intenționat – să poată face cuiva bine cu de-a sila și să secționeze de unul singur toate capetele hidrei, mai ales după atâția ani. Nu că oamenii nu și l-ar dori, dar și-au pierdut de mult busola și, mai ales, încrederea. Tot ce le-a mai rămas e umbra speranței care-i poartă din stup în stup. Din păcate, mierea  a fost de mult înstrăinată, iar stupii ocupați de viespi tot mai agresive și nu se aleg decât cu noi inoculări de otrăvuri. Să fi avut dreptate regele Carol I când afirma că poporul român e incapabil să se conducă singur, dar nu-i lasă nici pe alții? Pentru ce-au tăbărât mai toți pe un singur om? Nu cumva atacatorii sunt măcinați de frici mai mari decât masele de alegători care nu prea mai au ce pierde?

Ce rost mai au reflecțiile mele și vitejia din urma războiului? Eu zic că nu e puțin lucru să asiști pe viu la „schimbarea la față” a atâtor caractere. Să ți se arate nitam-nisam toată „erudiția” ce zăcea în capete luminate ale așa-ziselor elite, care n-au încercat o clipă să-i lumineze și pe alții (ar fi fost sub demnitatea lor). Deșteptarea nu se face prin intonarea imnului național, ci prin educație, iar educația e un proces anevoios de împletire a cunoașterii cu înțelegerea. Erudiția și înțelepciunea: două trezorerii care ar trebui să facă echipă comună și nu opinie separată, întocmai cum procedează cele două creiere: cel din cap și cel din burtă. Din impecabila lor conlucrare profită întregul organism până la ultima celulă, iar lipsa cooperării dereglează tot sistemul. Egoismul științei s-a detașat de mulțime, iar mulțimea a respins dărnicia înțelepciunii. Între polii care și-au pierdut forța de atracție și au tăiat conexiunile se așterne lumea celor mulți – ignorați și ignoranți. A urmat ceva cât se poate de firesc: o mișcare browniană soldată cu reorânduirea. Nu poți scăpa de extremism trecând buluc în extrema cealaltă, ci umplând golul dintre ele și refăcând coerența.

*

Și… când credeai că le-ai văzut pe toate și nu mai are ce să te minuneze, asiști descumpănit la hora contra naturii zisă și „cordon sanitar” care se încinge în plin surogat de campanie prezidențială între cameleonii neamului! Până mai ieri lei, tigri, urși, vulpi, vipere „cu principii” care se sfâșiau reciproc, astăzi s-au metamorfozat în hiene precupețe care se înhăitează și latră că vor să salveze democrația și poporul (cum le-au mai salvat și cu puțin timp în urmă de virusul ucigaș). În alte țări se așteaptă delegarea președintelui pentru formarea guvernului, formare care le ia – fie și de formă – săptămâni sau chiar luni. În România se acționează „preventiv”, fiindcă „e mai bine să fim pregătiți, decât să nu fim pregătiți”. Are și prevenția favoriții ei.