Nicușor Dan este noul președinte al României. El a obținut 53,6% din voturi
>
Frontiera tăcerii: România în fața unei lumi care se retrage
_*Nota Bene* – Analiza de mai jos nu este o speculație, nici un apel panicard. Nu exprimă o certitudine, ci o ipoteză rațională bazată pe tendințele actuale și pe precedentul istoric. Scopul nu este inducerea unei stări de alarmism, ci generarea unei reflecții strategice lucide: pregătirea pentru ceea ce este mai dificil nu este un act de pesimism, ci de responsabilitate. Scenariul retragerii SUA din negocierile de pace nu este un detaliu diplomatic. Este un simptom. Un semnal că lumea pe care am cunoscut-o, bazată pe garanții, alianțe și previzibilitate, începe să se dezintegreze. O Românie pregătită pentru scenariul-limită este o Românie care poate evita vulnerabilitatea sistemică, chiar și într-un climat internațional ostil._
*Contextul unei schimbări globale*
În ultimele luni, lumea a intrat într-o etapă periculoasă de reconfigurare. Administrația Trump a formulat o ofertă de pace „finală” pentru Ucraina și Rusia, în care Crimeea ar fi recunoscută ca teritoriu rus, regiunile ocupate din estul și sudul Ucrainei ar rămâne sub controlul Moscovei, iar aderarea Ucrainei la NATO ar fi exclusă. În schimb, Kievul ar primi doar garanții vagi de securitate.
Refuzul ferm al Ucrainei de a accepta această propunere a fost urmat de un avertisment: Statele Unite ar putea să se retragă complet din procesul de negociere. Dacă acest lucru se concretizează, întreaga arhitectură de securitate europeană post-Război Rece riscă să se prăbușească, iar România, ca stat de frontieră NATO și UE, va deveni una dintre cele mai expuse țări din regiune.
*Ce înseamnă această retragere pentru România*
În lipsa unui angajament american activ în Europa de Est, descurajarea strategică pierde din credibilitate, iar Rusia capătă spațiu de manevră. Ucraina ar putea fi forțată să accepte o „pace impusă”, iar Moldova ar intra rapid în zona de influență rusă prin Transnistria și Găgăuzia. România s-ar transforma dintr-un stat protejat într-o zonă tampon între NATO și o nouă cortină de fier.
Într-un asemenea scenariu, pericolul nu este neapărat o invazie militară directă, ci o formă de confruntare hibridă, asimetrică și continuă: presiuni economice, atacuri cibernetice, propagandă, crize de frontieră, instabilitate în regiuni sensibile.
Acest risc nu presupune neapărat un conflict militar direct pe teritoriul național, dar implică transformarea României într-o linie de contact permanentă între spațiul euroatlantic și o nouă zonă de influență rusă, care s-ar putea extinde inclusiv în Republica Moldova și regiunea Mării Negre.
Pe plan intern, frica, radicalizarea și discursurile antioccidentale s-ar putea amplifica. Partidele cu adevărat extremiste ar câștiga teren. Coeziunea socială și încrederea în democrație ar fi puse la grea încercare. România ar intra, fără voia sa, într-un regim de criză prelungită, cu efecte pe toate palierele: politic, economic, social și militar.
*Scenariul-limită: România, la linia de contact strategic*
Cel mai pesimist scenariu presupune consolidarea prezenței ruse în sudul Ucrainei și Moldova, retragerea SUA din regiune, slăbirea NATO ca instrument practic de apărare colectivă și transformarea României în punctul final al lumii occidentale. Fără parteneri credibili, fără un scut geopolitic clar, România ar trebui să-și poarte singură greutatea propriei securități.
Aceasta ar însemna o mobilizare națională discretă, dar profundă, cu reorientarea politicilor de apărare, economie, educație, industrie și administrație în jurul unui singur obiectiv: reziliența națională totală.
*Ce trebuie făcut. Nu teorie, ci acțiune.*
România nu poate schimba cursul marilor puteri, dar își poate schimba propriul curs strategic. Dacă vrem să evităm vulnerabilitatea absolută, trebuie să devenim producători de securitate, nu doar consumatori de garanții.
Statul român trebuie să adopte urgent o strategie realistă și proactivă, centrată pe câteva direcții-cheie:
România trebuie să-și întărească rapid capacitatea de apărare: nu prin simboluri, ci prin capabilități concrete – apărare aeriană avansată, drone, rachete cu rază lungă, mobilitate terestră rapidă, apărare cibernetică și muniție produsă intern. În paralel, este vital să instruiască o rezervă militară modernă și eficientă, capabilă să susțină efortul național de apărare în orice condiții.
Trebuie regândite relațiile regionale: alianțele strategice cu Polonia, Marea Britanie și Turcia nu mai sunt opționale, ci necesare. România trebuie să devină un actor activ în Inițiativa celor Trei Mări, în formatul B9, și în orice coaliție defensivă care poate funcționa independent de voința marilor capitale europene.
Pe dimensiunea diplomatică, România ar fi nevoită să gestioneze simultan două priorități: pe de o parte, reafirmarea angajamentului în cadrul UE și NATO, pentru a contracara eventualele percepții de marginalizare; pe de altă parte, dezvoltarea unei autonomii strategice prudente, care să permită gestionarea crizelor fără dependență exclusivă de decizii externe. Acest echilibru ar necesita o politică externă matură, cu o capacitate consolidată de analiză, reacție și adaptare la evoluțiile din jur.
În același timp, trebuie consolidată coeziunea internă. Transilvania, Moldova și Dobrogea trebuie tratate ca spații-cheie de reziliență, nu doar ca regiuni economice. Reindustrializarea strategică, combaterea manipulării informaționale și educația pentru apărare devin politici esențiale.
În eventualitatea acestui scenariu-limită, politica de apărare ar trebui completată cu o politică de societate rezilientă. Educația pentru securitate, pregătirea populației pentru situații de criză, capacitatea de a menține funcționalitatea instituțiilor în condiții de stres extern – toate acestea devin componente fundamentale ale securității naționale într-o epocă în care războiul convențional este doar una dintre formele de confruntare.
Toate acestea trebuie dublate de un consens politic real, care să permită continuitatea politicilor de securitate, indiferent de guvernare. România are nevoie de un pact național pentru siguranță și suveranitate, în care apărarea națională să fie prioritate permanentă, nu lozincă electorală.
O astfel de evoluție ar testa capacitatea clasei politice de a depăși interesele partizane în favoarea unui consens național strategic. Fără acest efort de coeziune instituțională, România riscă nu doar o pierdere de relevanță regională, ci și o formă de vulnerabilitate structurală pe termen lung.
*Un apel la luciditate, unitate și responsabilitate*
Nu trăim vremuri obișnuite. Ceea ce pare astăzi „doar un conflict în Ucraina” se poate transforma rapid într-o criză de sistem care va defini următoarele decenii ale României. Timpul nu mai este un aliat. Fereastra în care putem acționa preventiv este scurtă și prețioasă.
„Pregătește-te pentru ce e mai rău și speră la ce e mai bun” nu mai este un sfat înțelept – este o obligație strategică.
România nu mai are voie să se bazeze pe ipoteze favorabile, ci doar pe ceea ce poate construi cu propriile resurse, cu propria voință și cu propria luciditate.
Dacă ne pregătim temeinic, putem evita ce e mai rău. Dacă ne complacem în pasivitate, istoria ne va trezi brutal.
Aceasta nu este doar o provocare pentru guvern sau armată. Este un test pentru întreaga națiune. Iar răspunsul la acest test trebuie să fie unul singur: Suntem pregătiți. Suntem uniți. Nu cedăm.
Scenariul-limită analizat mai sus nu trebuie interpretat ca o fatalitate, ci ca un exercițiu de luciditate strategică. El conturează o posibilă evoluție a realităților regionale în cazul în care logica descurajării colective se fisurează, iar dinamica de putere revine la formele brute ale sferei de influență și ale raportului de forță nefiltrat de norme multilaterale.
România, ca stat de frontieră al lumii euroatlantice, nu își poate permite luxul naivității strategice. Dar nici nu trebuie să cedeze tentației fatalismului geopolitic. Într-un mediu internațional aflat în transformare accelerată, forța unui stat nu constă doar în puterea sa militară, ci și în capacitatea sa de anticipare, adaptare și coeziune.
Așa cum istoria a arătat în repetate rânduri, națiunile care se pregătesc temeinic pentru cele mai dure ipoteze sunt tocmai cele care reușesc să evite materializarea lor. În acest sens, România trebuie să adopte o atitudine de vigilență activă, dublată de o strategie națională integrată care să combine securitatea hard cu cea societală, reziliența internă cu diplomația flexibilă, și descurajarea strategică cu solidaritatea regională.
„Prepare for the worst and hope for the best” nu este doar o formulă de înțelepciune populară – ci devine, în acest context, un principiu de guvernare responsabilă și de planificare pe termen lung. România are tot ce îi trebuie pentru a rămâne un pilon de stabilitate în Europa de Est. Ceea ce îi trebuie în plus este voința clară de a transforma potențialul strategic într-un scut real – politic, economic și militar – în fața provocărilor care se profilează la orizont.
P.S. ROMÂNIA, înainte de toate!
(Sursa: Facebook Avram Gal)
Comentarii
România, ca stat de frontieră al lumii euroatlantice
–
…da
–
si restul?
:)))
ca Romania e si stat de frontiera …a lumii aleilalte
–
deci pe de o parte Ro e stat de frontiera al BRICS, iar pe cealaltaparte Ro e stat de frontiera al ‘celuilalt BRICS’
–
prin urmare Ro e …in sine … ‘o lume’ :)),
care trateaza cu egala consideratie cele doua talere …BRICS, respectiv ‘celalalt BRICS’
–
concluzie:
‘obiectiv: reziliența națională totală’, atingerea obiectivului in timpul cel mai scurt find ‘cheia’
–
Ro, vand in vedere …unde a picat!, …intre cele doua lumi, locul fiind ‘o lume’ in sine,
se sprijina pe Trei Piloni: SUA, Rusia, China
Partenerul, Vecinul, Prietenul