Cancerul este unul dintre flagelurile societății moderne. După ce am redus masiv incidența bolilor infecțioase – cauza nr. unu de decese în urmă cu un secol – în multe colțuri ale planetei, ne confruntăm astăzi cu maladii cardiovasculare, respiratorii, neurodegenerative, cancere, diabet, obezitate etc. După ce în anii pandemiei de C19 cancerul s-a retras (așa cum au fost nevoite să facă și restul îmbolnăvirilor ce nu se „datorau” SARS-CoV-2), revine acum în forță și amenință tot mai multe categorii de populație și grupe de vârstă. Fiecare națiune își face estimările și anunță prin vocea institutelor de specialitate ori prin cea centrală aparținând OMS că ne așteaptă o perioadă grea ce solicită eforturi sporite în lupta anti-cancer. Nu numai că ne așteptăm ca în 2040 să numărăm cu 50% mai multe îmbolnăviri decât în 2020, dar vom număra și cu 50% mai multe decese, fiindcă rata mortalității rămâne cam aceeași (40% -50%). O precizare: Prin șansele de supraviețuire în cancer specialiștii înțeleg de obicei cinci ani, perioada în care se înregistrează statistic cea mai ridicată rată a recidivelor, după care șansa de a fi considerat „vindecat” sporește. Prognozele Agenției Internaționale pentru Cercetarea Cancerului spun că până în 2050 numărul de noi îmbolnăviri va crește cu 77% comparativ cu 2022.
Ce vor să însemne acele cifre și de ce prognozele se raportează la 2020 și respectiv la 2022, ani în care mai nimeni nu cuteza să se îmbolnăvească – sau să moară – și de altceva decât de Covid? E ca și cum cine nu mai poate muri acum de Covid, moare de cancer, deși prognozele pentru 2022 spuneau că la nivel european (și nu numai) numărul deceselor cauzate de cancer ar urma să scadă cu cel puțin 5%. Ce s-a schimbat? De ce a explodat rata cancerului și a deceselor din 2020 încoace? Și de ce sinistrul trend se menține? E posibil ca cineva să dorească pregătirea pentru… și mai mult screening? Pentru un probabil viitor colaps al sistemelor sanitare, a căror șubrezenie s-a văzut din plin în pandemie? Pentru costuri care nu vor mai putea fi acoperite integral de casele de asigurări? Sau e vorba doar de o nouă manevră de diversiune – de abatere a atenției de la efectele debilitării sistemelor imunitare grație măsurilor de „protecție” care ni s-au impus? A crescut în special incidența unor forme rare de cancer, pe care specialiștii le pun pe seama imunodeficienței: tumori care afectează ficatul, rinichii, cavitatea bucală, pielea și… colul uterin. (Asta în condițiile în care rata cancerului de col uterin se redusese la jumătate în 2006 comparativ cu 1973, iar în 2006 a fost introdus vaccinul anti-HPV, supranumit vaccin „anti-cancer”. Pentru ce să-i fi crescut incidența cu circa 10% în doar cinci ani – 2015-2019 – la grupa de vârstă 30-44 de ani?)
Concret, prognozele enunțate se traduc astfel: Dacă în 2022 număram la nivel global 20 de milioane de persoane nou diagnosticate cu cancer, în 2050 von număra 35 de milioane. O persoană din cinci este diagnosticată cu cancer cândva în cursul vieții. Un bărbat din nouă și respectiv o femeie din 12 plătesc cu viața (asta înseamnă circa 10 milioane pe an). O primă explicație ar fi că e „normal” ca cifrele să crească, fiindcă asta face și populația Terrei. O alta ar fi vârsta tot mai înaintată de care se bucură tot mai mulți, și progresele înregistrate în terapia altor boli, dar asta nu e totul. Nu și dacă ne uităm la vârstele tot mai tinere ale pacienților, un fenomen cât se poate de îngrijorător. Adepții screeningului pun trendul crescător pe seama depistării precoce (cine caută găsește!). Realiștii, însă, pun creșterea incidenței cancerului pe seama scăderi drastice a calității vieții (în ciuda, sau poate tocmai din cauza abundenței). Sigur, și autorii prognozelor dau vina pe factori precum obezitatea, fumatul, expunerea la UV, alimentația eronată, stilul de viață necorespunzător etc., numai că aceia sunt prezenți mai de mult și nu justifică întru totul întorsătura bruscă cu care ne confruntăm acum. Oare ce s-a mai schimbat fortuit în ultimii ani, încât să explice măcar în parte angoasantul trend?
În SUA cancerul reprezintă a doua cauză de deces la copiii de 1-14 ani (după accidente cu arme de foc) și a patra la adolescenții de 15-19 ani. Prezentatorii datelor se grăbesc să adauge că tendința exista cu mult înainte de pandemia de C19 și că nu se „datorează” măsurilor și nici noilor vaccinuri. (De unde-și iau certitudinea, în condițiile în care alți factori de risc, cunoscuți de decenii, sunt declarați ca fiind cel mult probabil/posibil cancerigeni?!) Nu-mi amintesc, însă, să se fi făcut vreodată caz de acele statistici înfricoșătoare și să se fi încercat protejarea forțată a copiilor, așa cum s-a făcut în pandemie, deși nu-i amenința niciun pericol din partea virusului. Pentru 2024 se estimează că un individ din 257 va fi confruntat cu teribilul diagnostic înainte de a 20-a aniversare, în special cu leucemii, tumori cerebrale și ale sistemului nervos.
Cel puțin curios este că părinții și bunicii celor amenințați astăzi de cancer la tinerețe au fost și ei tineri cândva, la vremea când, chiar dacă nu se abuza de screening, existau totuși metode de diagnostic. Dacă ar fi de vină exclusiv genele – așa cum încearcă să ne convingă dezvoltatorii de teste și terapii genetice –, cum se face că la acea vreme ele nu se grăbeau să se exprime la 30 de ani, iar astăzi nu mai pot să aștepte? Ce anume le-a dereglat funcția? Celule canceroase iau naștere zilnic, și zilnic sunt anihilate de sistemul imunitar. Fie apărarea a slăbit/cedat din diverse motive, fie numărul agresorilor a crescut nepermis de mult. Agresori despre care ne mulțumim să emitem mereu ipoteze, dar cărora nu le declarăm război cu aceeași înverșunare cu care ne-am năpustit asupra SARS-CoV-2. Dacă atât incidența cât și mortalitatea se mențin ridicate, ba mai mult, continuă să crească… n-ar trebui schimbată, în sfârșit, abordarea? Sau procedăm așa cum am făcut și în pandemie: intensificăm și repetăm de n ori aceleași măsuri, până când industriile vin cu noutăți nu neapărat salvatoare, dar cât să abată atenția de la neputința actuală: noi investigații, noi aparaturi și, mai nou, terapia genetică/imună personalizată.
Dacă până în 2020 mai mult de jumătate din pacienți aveau 50-74 de ani și mai bine de o treime peste 75 de ani, acum se trage brusc semnalul de alarmă referitor la afectarea tinerilor, în special a grupei de vârstă 15-39. Există analize care susțin că în ultimii 30 de ani incidența cancerului la persoane sub 50 de ani aproape că s-a dublat și că mortalitatea a crescut cu 27%, și există altele care vorbesc despre o acutizare a situației în ultima perioadă. Paradoxal, în timp ce la grupa de vârstă 50+ avem de-a face cu o presupusă scădere a mortalității (merit atribuit depistării și terapiei precoce), din partea cealaltă curg știri alarmante. Să înțelegem de aici că terapia nu funcționează la toți? Că tinerii prezintă forme de boală mai agresive, ori că sistemul lor imunitar e mai slăbit decât se presupunea? Firește că, dacă descoperi mai multe „cazuri” prin screening (inclusiv pe acelea care nu s-ar fi manifestat pe timpul vieții) și calculezi apoi rata de supraviețuire, poți veni cu date îmbucurătoare, dar în ce măsură distorsionează asta statisticile? Practic remarcăm aceeași dilemă cu care s-au confruntat și „interpreții” studiilor despre valoarea vaccinurilor pe bază de ARNm. Pe de o parte se susținea eficacitatea vaccinării, pe de alta era nevoie de propagarea zilnică a unui număr suficient de mare de îmbolnăviri, pentru a convinge și scepticii să treacă la „imunizare”. Cel mai ilustrativ exemplu ni-l oferă cancerul de prostată, a cărui incidență a explodat în anii 1990 (aproape s-a triplat), odată cu introducerea testului PSA detector de cancer fără simptome, incidență care s-a „normalizat” de îndată ce pe alocuri s-a renunțat la test, din cauza riscului supradiagnosticării și excesului de terapie.
Ca și restul bolilor, nici cancerul nu prezintă un singur element cauzal. Dacă ar fi fost așa, cauzalitatea ar fi sărit de mult în ochi iar terapia ar fi dat roade pe măsură. Întotdeauna e vorba de un cumul de factori și de un dezechilibru între atac și apărare. Cancerul nu se trage în exclusivitate nici de la gene și nici de la microorganisme (HPV, helicobacter pylori etc.) cu care e colonizată/vine în contact pasager mai bine de jumătate din populația globului. Cu siguranță că din mulțimea de factori de risc nu lipsesc „binefacerile” civilizației și ale industrializării, ba s-ar putea ca ele să fie cuiul la coșciug. Au bulversat total fiziologia și au creat ființe care nu prea mai știu ce/cine sunt. Studiem mecanismele dereglărilor celulare și ale moleculei de ADN până în cele mai mici detalii, dar nu (vrem să) știm și căror factori perturbatori să ne dedicăm. Un sistem imunitar competent se ocupă de celulele canceroase care se nasc mereu în organism fără intervenții invazive și fără reacții adverse, așa cum le aduce terapia noastră. Citostaticele nu fac diferența între o celulă canceroasă și una normală, ci atacă tot ce-i vulnerabil, întocmai ca și antibioticele. Și, ca și în cazul terapiei antimicrobiene, e posibil ca o bună parte din vindecare să se datoreze tocmai sistemului specializat în apărarea imunitară.
Lupta cu cancerul se desfășoară pe mai multe fronturi. O poartă cercetătorii care încearcă să descifreze cât mai multe din tainele înmulțirii necontrolate a celulelor. O poartă medicii și o poartă producătorii de medicamente menite să atace cât mai selectiv celulele dereglate și nu și restul organismului. O poartă lobby-iștii testelor de screening, organizațiile non-guvernamentale, non-profit și de binefacere a căror finanțare e direct proporțională cu roadele angajamentului „dezinteresat”; O poartă familiile și aparținătorii suferinzilor, și o poartă de nevoie și politicienii strânși cu mai multe uși. Cel mai mult au de luptat pacienții înșiși, aflați teoretic în centrul preocupărilor tuturor și practic în zona în care se întrepătrund sferele de interese. Felul cum se poartă pe alocuri acea luptă te face însă să te îndoiești de faptul că toți legionarii de pe multiplele fronturi sunt cu adevărat interesați de prevenție, sau de însănătoșirea celor marcați de nemiloasa boală. Cândva mulți dintre ei ajung culpabili din diverse motive: egocentrism, carierism, lăcomie, ignorare deliberată ori (dez)interes.
O analiză amplă a studiilor angajate în testarea de noi medicamente, bunăoară, a depistat la cel puțin două treimi dintre ele nereguli în formularea obiectivelor – modificate de mai multe ori pe parcursul studiului – și încă și mai multe manipulări de date introduse în sau extrase din context, după caz. În funcție de solicitările regizorului-sponsor, bagheta dirijorilor fie a exclus din studiu persoane cu prea multe reacții adverse (se presupune că s-a procedat astfel și la testarea vaccinurilor anti-Covid), fie a introdus probanți care nu riscau să se confrunte cu complicații letale, boala lor fiind mult prea ușoară ori cu progresie lentă, ceea ce a îmbunătățit, firește, rezultatele finale (rata de supraviețuire) și a extins aria recomandărilor la mai multe categorii de pacienți, inclusiv la aceia care n-aveau cum să profite de pe urma terapiei respective. Puțini au fost aceia care au făcut cunoscute la publicare modificările de protocol, așa cum cere deontologia profesională. Majoritatea au prezentat protocolul inițial cu pagini și pasaje înnegrite, întocmai cum procedează astăzi institute de renume, care-și riscă reputația de dragul încadrării în regulamente stabilite de politicieni – regizorii din umbră – nerăbdători să măture sub preș multe dintre neregulile pandemiei de C19. Despre deficiențele multor studii am vorbit cu altă ocazie.
Nu prea se luptă, însă, și pe terenul ajuns între timp vizibil de pe Lună: acolo unde se sădesc și încolțesc semințele răului. Cine și cum luptă cu ceea ce rămâne în corpul și viața suferinzilor după înlăturarea chirurgicală, chimio-, radioterapeutică ori imună a cancerului? Oare câte destine ar putea fi salvate dacă am interveni unde trebuie și am insista pe educație și pe igiena alimentației, a muncii, a somnului, a mediului, a stilului de viață în general? Dar dacă am (putea) evita noianul de chimicale despre care tot studiile spun că sunt o amenințare pentru materialul genetic? De la tot ce presărăm pe ogor, în hrană și furaje, și până la îmbrăcăminte, jucării, recipiente și ambalaje. Aproape că nu mai merită să ieși din casă, fiindcă te întâmpină același aer îmbâcsit și plin de emanațiile dispozitivelor și îndeletnicirilor umane ca și cel interior. Screeningul își justifică consumul de energie și resurse doar dacă în spatele lui stă pregătit un pachet de măsuri cu eficacitate dovedită și gata să intervină schimbând mersul… istoriei. Altminteri nu face decât să semene derută, spaimă și speranțe iluzorii. Screeningul aduce, însă, profituri uriașe atât producătorilor de materiale și aparatură, cât și terapeuților și operatorilor. O intervenție activă în puzderia de factori cauzali ar însemna pierderi grele pentru „sponsorii” industriali.
Ne place să ne lăudăm cu victoriile repurtate în lupta împotriva bolilor contagioase și cu asta ne dăm curaj și pe restul fronturilor. Cui datorăm de fapt acele succese și ce-am putea face să prevenim/vindecăm și restul flagelurilor cu care ne confruntăm astăzi? Unii atribuie victoria în mare parte vaccinurilor. Alții sunt de părere că antibioticele – devenite acum în mare parte neputincioase – ar fi salvat majoritatea vieților amenințate de bacterii. Alții nu uită să introducă în ecuația miracolelor și factori mai simpli, dar a căror greutate s-ar putea s-o depășească cu mult pe aceea a restului „armelor” preventiv-curative: Îmbunătățirea condițiilor de viață, igiena pe toate planurile – de la adăposturi și hrană consistentă, la accesul la apa potabilă și educație. Cea mai bună dovadă ne-o furnizează faptul că în anumite colțuri de lume se moare în continuare de boli infecțioase (malaria, TBC, holera). Din păcate, s-a tot coborât ștacheta „îmbunătățirilor” aduse vieții, ajunse astăzi factori de risc principali. Le-am transformat treptat în bumerang, așa cum am făcut și cu antibioticele, iar acum mai toate s-au întors împotriva noastră.
Un mega-studiu apărut recent într-un renumit jurnal britanic analizează efectele alimentelor ultraprocesate asupra sănătății pe câteva milioane de oameni și ajunge la concluzia… la care ajunsese și Hipocrate – în urma simplelor dar atentelor observații – și la care ar ajunge orice persoană cu bun-simț: că suntem ceea ce consumăm și că mâncarea provenită din laboratorul de chimie vine la pachet cu o sumedenie de boli ale civilizației. Nu știu dacă era nevoie de un studiu-mamut pentru a constata corelația-cauzalitate. E suficient să compari ce vedeai mergând pe stradă în anii ’70 și ce se rostogolește astăzi și respectiv e întors de pe o parte pe alta pe patul de spital ori prin căminele de vârstnici. Să-ți ocupi decenii întregi cu desenatul curbelor ascendente, să organizezi studii peste studii despre mecanismul molecular al bolilor și să te mulțumești cu emisul ipotezelor despre posibili factori de risc, fără să intervii activ undeva, e mult prea puțină medicină și duhnește mult prea tare a afaceri cu sănătatea oamenilor. A repeta la finalul fiecărui studiu că avem nevoie de și mai multe cercetări cu privire la cauzele unei boli care face ravagii de decenii, e neserios și riscă să demonteze încrederea în științele medicale și în bunele intenții ale „ocrotitorilor” legali de pretutindeni.
Oricâte studii s-ar derula, oricât de cuprinzătoare și de reprezentative ar fi cohortele analizate, până la urmă, fiecare individ va trebui să recurgă la resursele propriul corp. Cancerul nu are o cauză universală și nici nu se lasă intimidat de vreun panaceu. Dacă vrem neapărat un numitor comun al cancerului, îl putem afla în sistemul imunitar, același ca principiu de funcționare, și totuși diferit de la un individ la altul. Firește că studiile (cu adevărat serioase) sunt necesare uneori și că pot oferi niște repere, dar pe plan individual corpul decide dacă se înscrie sau nu în trendul descris pentru majoritate. Oricâte studii ai consulta, nu vei reuși să afli din ele unde anume te încadrezi, ci doar întrebându-ți vocea interioară. Să lăsăm experții să jongleze cu cifre, metode, ipoteze, concluzii și interpretări și să trecem la studiul propriului organism, singurul care știe totul despre noi. Cu condiția să știm cum să-l ascultăm. E frontul pe care nu prea mai luptă nimeni. E cazul să răspundem și acestei provocări. Oricum timpul mai are de răspuns la o întrebare pe lângă cele deja acumulate despre pandemie. El o să ne spună dacă explozia de îmbolnăviri și decese care a continuat și în 2023 se „datorează” exclusiv debandadei create de „responsabili” trei ani la rând și îngreunării accesului la diagnostic și terapie, sau dacă mai pot fi trecute pe lista cauzelor și alte… riscuri cu care ne-am confruntat volens nolens în pandemie. Sperăm ca răspunsul să (nu) ne fie „suflat” de vânt…
Lasă un răspuns