Funambulul din presă

Desenatorul de presă e prin definiție om liber, artist și jurnalist deopotrivă. Desenul deranjează astăzi mai mult ca niciodată pentru că lumea e stereotipizată, nu mai știu mulți ce-i umorul satiric, locul fiindu-i luat de sensibilități exacerbate. Cine mai citește metafore vizuale. Mai trist, poate fi deformat atât de mult, rapid și în mod voluntar prin manipularea sensului, schimbarea poveștii din imagine și rostogolirea în rețelele sociale, încât desenul inițial se vrea a fi retras din start, de însuși autorul său, de frica apariției comentatorilor închipuit lezați.

Se urmărește dispariția totală a acestui artist neînregimentat, a unei voci care mai dădea de gândit prin viziunea critică și asumarea unor valori umaniste. De cele mai multe ori desenatorul e în pericol să-și piardă jobul, sau mai rău, trăiește cu spaima unei posibile explicații. Dacă ajunge în acest ultim punct, e un om pierdut, cu o carieră terminată. Artistul din el nu poate fi decât funambul. Arta ține de susținerea unei idei până la capăt, și nu schimbarea sa după placul minților îngustate sau de frica lezării patronului de presă. Iar când acesta e amic bun cu șeful statului, în ziua de azi, mai mult ca niciodată, i se rupe sârma după primii pași.

Ann Telnaes, dublă laureată a Premiului Pulitzer pentru desenul de presă, a demisionat în ianuarie 2025 după șaptesprezece ani de colaborare cu ziarul The Washington Post. Ea a avut curajul să plece din cauza unui desen refuzat de redactorul șef. Descrierea imaginii îl prezenta pe un anume Jeff Bezos, caricaturizat alături de alți magnați din industria tech în timp ce făceau cu toții temenele la Donald Trump. Printre alte afaceri, menționez că Bezos deține acum ziarul cu pricina. Patrick Chappatte, desenator elvețian cu origini libaneze, președintele Fundației Freedom Cartoonists de la Geneva și colaborator la numeroase titluri printre care Le Temps, NZZ am Sontag, Le Canard enchaîné, La Tribune de Dimanche, The Boston Globe, a trăit și el o experiență similară, chiar hilară. I s-a înlocuit desenul propus publicației Der Spiegel, creionat după riposta lui Netanyahou în Gaza, cu un articol pe post de digestiv despre un festival american de Halloween, însoțit de o poză cât o pagină întreagă cu un imens bostan și niște oameni grași și mândri de compania roșiaticului personaj. Pot enunța și cazuri mult mai triste și recente față de Charlie Hebdo, cu același deznodământ infiorător, ai unor artiști din țări îndepărtate, nemaiputând fi salvați, pedepsiți definitiv pentru desenele lor. Amintesc și de publicația New York Times care, în 2019, a luat decizia istorică de a renunța la caricatura politică în urma unei polemici privind un desen cu Donald Trump nevăzător, ghidat de un câine purtând chipul lui Benyamin Netanyahou (desen reprodus în New York Times, mai 2019, semnat de Antonió Moreira Antunes, apărut inițial în Expresso, Lisabona).

Să vedem de ce se vrea cenzurarea acestei forme de exprimare artistică, lăsată la liber până acum câțiva ani. Forța desenului de presă ține atât de mecanismul subtil, trezit prin lectura sa – un mic electroșoc în creierul cititorului – stârnindu-i astfel pulsația unei reflecții critice a ceea se petrece în jur, cât și prin regularitatea practicării exercițiului dat de prezența imaginilor în cotidian. Printr-o lectură constantă, cititorului i se dau vitaminele necesare spre a dobândi în timp un proces de gândire sănătos. Ele se iau zilnic sau săptămânal, în funcție de apariția publicației. Dacă tratamentul este întrerupt brusc, după cum am văzut în paragraful anterior, desenatorului cu spirit creativ înnăscut îi rămân formele alternative de administrare: fie prin apariția unor cărți (Ann Telnaes & Patrick Chappatte, Censure en Amérique, Les Arènes, Paris, 2025); crearea unor spectacole de scenă (Chappate en scène. Le spectacle dessiné); sau prin utilizarea unui canal de publicare de tip platformă online cu abonament (Ann Telnaes e prezentă acum pe Substack) pentru a veni în sprijinul pacientului devenit mai organizat, conștient și prevăzător, de multe ori același cumpărător de ziar pe timpuri, îngrijorat acum că-și poate pierde calitatea gândirii, sau mai rău, că alții îi vor arăta singurul drum posibil spre gândirea decisă. Ce rețetă minunată, prea bine ticluită pentru a fi respectată, căci înainte, ea venea spre cititor în mod firesc, fără mare efort din partea sa.

„… je ne crois pas au dessin choquant juste pour choquer. Mais s’il y a un sujet important qui demande une image forte, alors je choisis cette image.”[i] (Ann Telnaes)

Problema este atât de serioasă încât în primă fază, o luăm în râs, unul nervos, de teamă, nicidecum nu mai e vorba de umor aici, vă asigur. Un desenator bun are simțul responsabilității. El nu-și va putea permite vreodată să ia în derâdere pe cei sărmani sau să facă haz de cazuri disperate, rolul lui fiind acela de a critica oamenii și instituțiile care abuzează de puterea lor. „Umorul” lui Trump însă – concurent serios prin bagatelizare, degradând oamenii, chiar disprețuindu-i, construit pe placul partizanilor săi – nu are nimic de-a face cu umorul sănătos, cel din desenul de presă, de exemplu. Mai mult, nici nu-l suportă pe acesta din urmă pentru că îi subminează autoritatea și îi arată imaginea de autocrat. Îl contracarează prin frecvența mesajelor sale, una copleșitoare, cu o bombardare zilnică a zeci de noi piste, imposibil de a mai fi prinse de vreun desenator, oricât de bun ar fi el, ajuns acum în prag de burnout. O tactică de comunicare vizibilă din partea liderului politic pentru a dilua sau deforma faptele sale.

Am apreciat spectacolul scris și intepretat de Chappatte, cu un succes enorm la public în Elveția de doi încoace, revăzut cu fiecare nou sezon, dar încheiat acum în decembrie, în special pentru procesul de creație din spatele desenului, surprinsă fiind și de partea puțin cunoscută a unei biografii cu dimensiuni adânc umaniste. Pentru publicul interesat, rămâne ultima sa carte, Censure en Amérique, semnată de cei doi desenatori, apărută anul acesta – un dialog între artiști  cu posibilitatea de a le descoperi nu doar stilul creionului, dar și viziunea despre societatea de astăzi. Cartea este împărțită în patru părți, fiecare cu problematica sa: Un espace de liberté qu’on ferme; Le mafieux et l’autocrate; Quand la peur s’installe & Armons les crayons![ii] O carte atent îngrijită, care se citește diferit, având text și desen, ultimul cu un impact subtil.

Lumea se destramă. Nu-și mai ridică ochii din ecrane, iar când o fac sunt lacunari și bruști în exprimare, merg bezmetici pe străzi, dau peste oameni și trec mai departe, mănâncă prost și se aseamănă îngrijorător de mult unii cu alții, formând o masă compactă, ușor de mânuit. Poate că desenatorul a dispărut de mult din peisajul românesc și ce scriu eu aici e doar viziunea unei idealiste, comentând ce vede în jur și susținând importanța unei libertăți totale de expresie. Problema este conceptul în sine și libertatea astăzi prost înțeleasă. Îmi veți spune că n-aveau decât să propună alte desene, să se adapteze liniei editoriale. Tocmai aici e clou-ul. Desenatorul de presă e complet detașat de politica editorială, de multe ori chiar într-un conflict aparent. El este cel scârbit de ce se scrie în cealaltă parte a paginii și o spune direct, printr-o poveste, cititorul urmând a-și aprinde singur beculețul viziunii critice odată cu analiza comprimată dintr-un desen. Dar beculețele se vor a fi lăsate în beznă, precum capetele lor plecate.

Articol început într-un oraș unic în România, cu două muzee dedicate umorului (Casa Umorului Desenat & Muzeul Umorului), încheiat în plină orbecăială bucureșteană.

Brăila & București, 14 decembrie 2025

[i] Nu cred în desene șocante doar de dragul de a șoca. Dar dacă există un subiect important care necesită o imagine puternică, atunci aleg acea imagine. (trad. liberă, A.P.)

[ii] Un spațiu de libertate pierdut ; Mafiotul și autocratul ; Când este instalată frica ; Să ne ascuțim creioanele