Nicolae Ciucă: Vom negocia cu toate forțele responsabile, astfel încât, într-o perioadă de timp cât mai scurtă, să reușim să alcătuim guvernul și să poată să fie aprobat în Parlament

Gaddafi se întoarce în Libia!

La zece ani după căderea lui Muammar Gaddafi, Libia continuă să lupte pentru a pune capăt conflictului său violent și a construi instituții de stat. Actorii externi au exacerbat problemele Libiei prin direcționarea banilor și a armelor către împuterniciți/proxi care au pus interesele personale mai presus de cele ale poporului libian. După înfrângerea masivă a Armatei Naționale Libiene (LNA) în Operațiunea militară Burkan Al-Ghadab (Vulcanul furiei) – care a susținut Guvernul Acordului Național (GNA) – noua linie de confruntare militară este chiar la vest de Sirte, un oraș la 370 km sud-est de Tripoli și 350 km sud-vest de Benghazi, situat strategic la intrarea în Semiluna Libiană (o zonă de costa libiană unde sunt grupate terminalele petroliere libiene). În timp ce dronele de luptă turcești, apărarea aeriană, artileria, războiul electronic și forțele speciale au format, împreună cu aproximativ 10000 de mercenari sirieni, coloana vertebrală a operațiunii Vulcan, sute de mercenari de la compania militară privată rusă Wagner luptă pentru LNA. Mult mai important, în mai 2020, aproximativ 12-16 avioane de vânătoare MiG-29SM / SMT și 4-6 avioane de vânătoare Su-24M au ajuns în Libia din Rusia prin Siria și funcționează acum, în principal, din baza aeriană Al Jufra (aproximativ 230 km sud de Sirte). Președintele egiptean Al-Sisi a anunțat pe 20 iunie că țara sa va interveni militar, dacă linia Sirte – Al Jufra este traversată de forțe pro-GNA aflate sub comanda turcă. Adversarul politic al GNA, Camera Reprezentanților (HoR) din zona estică a Libiei, a solicitat deja oficial sprijinul militar egiptean. Invitația adresată egiptenilor de adunarea aliniată cu generalul Khalifa Haftar crește riscul ciocnirilor directe între Egipt și Turcia și, eventual, între alte puteri regionale care au încercat să modeleze viitorul Libiei printr-un război de împuternicire, spun diplomații și analiștii. Cu toate acestea, Turcia și Rusia sunt acum cei doi jucători străini cheie pe teren în Libia. De fapt, GNA depinde pe deplin de sprijinul turc. Eforturile ONU de a promova o pace durabilă nu au reușit încă, umbrite fiind de conferințe de pace concurente sponsorizate de diferite guverne străine. Între timp, granițele Libiei rămân poroase, în special în sudul Fezzanului, facilitând o creștere a traficului și a contrabandei cu materiale ilicite, inclusiv arme. La nivel subnațional, multe conflicte locale reflectă feude de lungă durată între diverse facțiuni, triburi și grupuri etnice. Deși conflictul național al Libiei s-a oprit în ultimele luni, perspectivele unei soluții politice sunt complicate de diviziunile politice și tribale profunde ale țării.

Interesul Turciei în Libia

Puterea președintelui Recep Tayyip Erdogan se bazează pe o combinație de islam politic, naționalism și sprijin pentru întreprinderile economice majore. Economia Turciei este în dificultate majoră, acum chiar intensificată de pandemia COVID19. Explorarea gazului în estul Mediteranei este un proiect cheie pentru reînvierea economiei, dar relațiile cu Grecia, Cipru și Israel sunt tensionate în fața revendicărilor maritime turcești. Relația cu Uniunea Europeană este dificilă și nu numai în ceea ce privește migrația. Țara are probleme continue cu minoritatea sa kurdă și este angajată în campanii costisitoare în Siria și Irak. Relația sa cu Statele Unite este dificilă în ceea ce privește achizițiile de arme din Rusia și față de nivelul slab al respectării drepturilor omului, dar America consideră încă Turcia un bastion împotriva Rusiei în Siria și Libia. Relațiile cu Moscova sunt ambivalente. În timp ce Rusia este un partener economic important, în Siria și Libia țările sunt adversare. Libia are un rol cheie în politica externă a Turciei și în planurile sale de redresare economică. Există legături istorice puternice cu zone precum Misrata unde vorbim de așa numiții „Kouloughlis[1]”, câteva mii de oameni din Misrata, Tripoli și alte orașe de coastă, care sunt descendenți ai căsătoriilor turcilor otomani cu femeile locale. Aceste conexiuni sunt menținute și exploatate de Turcia și în scopurile sale politice. Interesele economice vitale ale Turciei legate de Libia includ Acordul maritim semnat la 27 noiembrie 2019, privind zonele economice exclusive (ZEE), care servește – deși ilegal conform standardelor Convenției ONU privind dreptul mării – ca bază pentru Argumentare turcă cu privire la revendicările maritime în estul Mediteranei. Compensația pentru pierderile financiare suferite în timpul revoluției din 2011 de Turcia (mai mult de 18 miliarde USD), precum și o parte importantă din reconstrucția Libiei în condiții favorabile sunt cruciale pentru supraviețuirea unor mari întreprinderi turcești. Ambele au fost subiecte cheie în timpul discuțiilor la nivel înalt de la Tripoli la mijlocul lunii iunie 2011. Turcia nu a avut până acum o concesie majoră de petrol în Libia, dar acest lucru se va schimba. Firma sa de stat TPAO (Turkiye Petrolleri Anonim Ortaklıgı – Corporația Petrolieră Turcă) a câștigat o ofertă pentru șapte blocuri de explorare de pe coasta Cirenaica[2] (zona conține 60% din rezervele de petrol ale Libiei). Forajul va începe cel târziu în luna septembrie a acestui an. Cu o creștere a capacităților sale tehnice, TPAO așteaptă, de asemenea, o pondere majoră în explorarea petrolului pe uscat în condiții foarte favorabile – și nu există nicio îndoială că o va obține. Nu în ultimul rând, Libia va servi și ca destinație majoră de export pentru Turcia, inclusiv pentru arme. Se poate dezbate dacă promovarea islamului politic de către Turcia într-un fel de parteneriat cu Frăția Musulmană este un instrument pentru un scop sau un scop în sine. O cheie semnificativă viitoare este că Turcia va folosi cel mai probabil Libia ca hub pentru extinderea regională a islamului politic și a propriei sale influențe. Intenția de a stabili o bază navală în Misrata și o bază aeriană la Al Wattiya (aproape de granița tunisiană) este un indiciu puternic în acest sens. Baza navală va permite o prezență maritimă turcească permanentă nu numai în Marea Libiei, ci și în Marea Ionică și, eventual, în Marea Tireniană. Baza aeriană va deveni o bază pentru avioanele de luptă și pentru dronele Bayraktar TB2 precum și un centru logistic pentru activitățile turcești în regiunea Sahara.

Interesul Rusiei în Libia

Indiferent de antagonismul lor în Siria și Libia, relațiile cu Turcia sunt de o mare semnificație pentru Rusia, inclusiv pentru economia sa. Turcia este o țară de tranzit importantă pentru gazoductele rusești, diminuând dependența Rusiei de conducte prin Ucraina. Moscova apreciază tacit rolul Turciei ca spirit de discordie în cadrul NATO și facilitează acest lucru prin vânzarea de sisteme sofisticate de apărare antiaeriană. Libia nu este la fel de importantă pentru Rusia ca și pentru Turcia, dar oferă totuși o serie de oportunități bune pentru ambițiile geostrategice ale țării și economia sa slabă. La fel ca în cazul Siriei, Moscova consideră Libia un câmp de luptă împotriva răspândirii islamului radical, care este perceput și ca o amenințare pentru Rusia. Înființarea de baze militare, cel puțin în estul Libiei (inclusiv o bază navală la Tobruk) ar permite Rusiei să-și proiecteze influența în regiune și să servească drept trambulină pentru ambițiile sale din sudul Saharei, de asemenea, pentru a contracara influența americană și europeană acolo. Rusia este deja prezentă în Sudan și Republica Centrafricană (CAR). Wagner oferă chiar instruire militară forțelor CAR, deși există o misiune militară de instruire a UE în țară. Din punct de vedere economic, Rusia, la fel ca Turcia, caută o pondere majoră în reconstrucția Libiei în condiții avantajoase (cel puțin în est) și ar dori să își sporească participarea la explorarea petrolului și a gazelor din țară. Mai mult, sub Gaddafi, rușii (și mai devreme sovieticii) fuseseră principalul furnizor de armament al armatei libiene. Astăzi, Moscova ar dori să recâștige o poziție atât de profitabilă.

Europa a pierdut cursa pentru resursele petroliere ale Libiei

În concluzie, este foarte probabil ca turcii și rușii să fi pus piciorul armat acolo ca să rămână definitiv. Prezența lor va avea un impact negativ asupra intereselor europene și, în special, a celor italiene. Deși nu este recunoscut de nimeni altcineva decât de Turcia și Libia (sau, mai exact, de GNA), Acordul maritim este folosit ca precedent de Turcia în argumentarea sa cu privire la delimitarea ZEE în întregul est al Mediteranei un mare dezavantaj al statelor membre UE Grecia și Cipru. Turcia nu va negocia, ci pur și simplu forează (sau continuă să foreze) în zonele pe care le pretinde ca fiind exclusive. Nava Yavuz a început recent să funcționeze în blocul 6 din ZEE cipriotă într-o zonă autorizată pentru Eni și Total. Intruziunea turcească în afacerile petroliere din Libia va fi în dezavantajul companiilor europene, în special Eni, Repsol, Total și Wintershall, care-și vor reduce semnificativ cota de piață pe termen mediu. Pentru Turcia, nu este vorba doar de niște țiței ieftin, ci de dominația industriei hidrocarburilor din Libia. Companiile turcești vor promova, de asemenea, contracte în industria construcțiilor, sectorul sănătății și pentru centrale electrice – și cu siguranță le vor obține, eliminând parțial companiile europene. În plus față de mai multe conducte importante care traversează teritoriul său, Turcia controlează de facto și conducta Green Stream către Italia. Ocuparea de scurtă durată a terminalului Eni Mellitah de către miliții în 10 iunie 2020 a dat un ”prim gust” de ceea ce s-ar putea întâmpla cu ușurință în viitor, deși vânzarea de gaze către Italia este cu siguranță în interesele libiene. Turcia are acum nu numai controlul asupra rutei de migrație din estul Mediteranei, ci și asupra rutei centrale a migrației spre Europa. Evenimentele de la granița turco-greacă din martie anul trecut demonstrează că președintele Erdogan nu ezită să folosească migrația pentru a face presiuni asupra Europei. Acesta ar putea fi și cazul luptei pentru explorarea gazelor în largul Ciprului. Ținând cont de evidența politicii agresive a președintelui Erdogan în estul Mediteranei și față de Uniunea Europeană, spre deosebire de ceea ce cred unii, este foarte puțin probabil că va fi posibil să se găsească un fel de acord permanent cu Turcia în Libia. Erdogan nu va ezita să-și demonstreze noua putere. Amânarea vizitei ministrului italian de externe Di Maio la Ankara – deoarece omologul său turc, Mevlut Cavusoglu, a decis că este mai important pentru el să călătorească în Libia în aceeași zi – este un indiciu puternic despre modul în care Turcia înțelege relația cu Italia și Europa în ceea ce privește Libia. Cooperarea turcă cu Frăția Musulmană va fi mult mai ușoară în viitor, deoarece, prin influența sa asupra GNA, Frăția și alte grupuri islamiste vor avea, pentru prima dată, acces direct la resurse financiare. Fonduri vor fi folosite cu siguranță pentru extinderea operațiunilor lor viitoare în regiune și nu numai. Acest lucru va contribui la destabilizarea țărilor din regiune, dintre care unele sunt de o importanță cheie pentru Franța. Pe de altă parte o prezență maritimă rusă permanent extinsă în Marea Mediterană nu este în interesul european, darămite desfășurarea pe termen lung a unei grupări navale. O influență rusă sporită în sudul Saharei va duce la o ciocnire cu interesele europene. Viitoarea implicare economică mai puternică a companiilor rusești în Libia și regiunea Sahara va fi cu siguranță în dezavantajul europenilor. Europa va trebui să învețe să trăiască cu influența puternică a Turciei și Rusiei în Libia. Pentru a putea atenua impactul negativ cel puțin într-un mod limitat, Italia și UE trebuie să găsească o modalitate de a deveni actori mai serioși în Libia. Dar acest lucru va fi foarte, foarte dificil.

De ce s-a orientat Turcia către familia Gaddafi în Libia?

Libia pare să fie la sfârșitul unui capitol sumbru, dar nu există nicio garanție că următorul va fi mai bun pentru o țară care a fost sfâșiată de războiul civil și intervenția străină de când colonelul Muammar Gaddafi și-a întâlnit moartea cumplită în 2011. De anul trecut, generalul Khalifa Haftar, omul puternic din estului Libiei, încearcă să cucerească capitala, Tripoli. Intervenția Turciei în sprijinul guvernului de la Tripoli, recunoscut de Națiunile Unite, pare să fi fost decisivă. Oamenii generalului Haftar, împreună cu o forță de câteva mii de mercenari ruși, se află în retragere. Dar asta nu înseamnă că civilii libieni se pot aștepta la pacea pe care o doresc. Încă o dată ei sunt cei mai mari pierzători. Țara lor, bogat înzestrată cu petrol și gaze, ar trebui să le poată garanta drepturi la care nu pot decât să viseze: educație; asistență medicală și un nivel de trai decent. Nu au niciunul și duc lipsă acută de siguranță. Libienii care nu și-au pierdut casele s-au blocat înăuntru pentru a preveni răspândirea Covid-19 dar și în speranța că nu vor deveni ținta artileriei, dronelor sau avioanelor de război. Războiul a distrus majoritatea clinicilor și spitalelor din Libia. Aproximativ 200000 de civili din vestul Libiei au fost deja strămutați din casele lor, potrivit Hanan Saleh de la Human Rights Watch. Acum este greu de crezut, dar după ce colonelul Gaddafi a fost răsturnat de la putere, a părut o vreme că Libia ar putea avea un viitor decent. Norocul lor de a nu fi blestemați cu diferențe sectare semnificative precum Siria sau Irakul dar și binecuvântarea resurselor de petrol și gaze sub vastul deșert libian ar fi arătat această cale spre prosperitate. Poate chiar turismul ar fi fost posibil. Libia are 2000 de kilometri de plaje mediteraneene și situri arheologice romane care sunt egale ca frumusețe cu oricare situri din Italia. Dar Libia a fost ruptă și, în aproape un deceniu, a continuat să se fragmenteze. Milițiile care au preluat regimul lui Gaddafi nu s-au desființat niciodată și au ajuns să le placă puterea. Odată ce colonelul, fiii săi și prietenii familiei au dispărut, nu a mai rămas niciun element statal în stare de funcționare. Libienii care se considerau revoluționari nu erau dispuși să ceară ajutor țărilor puternice care oferiseră arme și, cel mai important, o forță aeriană care să-i ajute să câștige. La rândul lor, cei din afară au fost ușurați declarând că treaba este bine făcută. Nu a durat însă mult până când rămășițele Libiei să se facă praf si pulbere. Orașele mari au devenit orașe-state. Milițiile aveau propriile agende. O serie de diplomați, în majoritate sub auspiciile Națiunilor Unite, au încercat, fără succes, să promoveze dialogul și reconcilierea. Până în 2014, generalul Haftar a apărut ca o putere într-o țară dezmembrată, expulzând islamiștii radicali din Benghazi, al doilea oraș al Libiei, capitala Libiei de Est. Generalul Haftar era bine cunoscut în Libia, ca general care ajutase la căderea lui Gaddafi. În exil, petrecuse ani de zile complotând la căderea lui Gaddafi dintr-o bază din Langley, Virginia – orașul american unde este și sediul CIA. Libia, în realitate deja în bucăți, s-a trezit în cele din urmă cu două guverne rivale. Generalul Haftar a controlat estul de la Benghazi și a început să unească țara, mărșăluind spre vest, pentru a ataca capitala Tripoli, cu scopul de a distruge Guvernul Acordului Național recunoscut internațional, condus de Fayez al Sarraj. Era sigur că puterile străine se vor implica în războiul civil. Libia este un ”premiu” dorit. Are cele mai mari rezerve de petrol și gaze din Africa, cu o populație mai mică de șapte milioane. Strategic, este pe malul opus al Mediteranei față de Europei, iar hidrocarburile sale pot fi exportate direct pe piețele din vest prin Marea Mediterană. Producătorii concurențiali din Golf trebuie să își exporte petrolul pe căi maritime, potențial periculoase, în condițiile în care Iranul vrea exclusivitatea în domeniul exportului de petrol și să devină puterea conducătoarea din Orientul Mijlociu. Cei mai importanți susținători ai generalului Haftar sunt Rusia, Emiratele Arabe Unite, Franța Iordania și Egipt. Turcia, Qatarul și Italia sunt aliați cheie al guvernului din Tripoli. SUA a trimis o varietate de semnale despre Libia sub conducerea președintelui Donald Trump, oferind încurajări în diferite momente atât lui Fayez al-Sarraj[3] (fostul premier libian până în 2021) cât și generalului Haftar și bombardând extremiștii jihadiști atunci când îi găsea.

Acord ruso-turc în spatele scenei?

Acum, cea mai mare preocupare a americanilor este că președintele rus Putin s-ar putea stabili în Libia în același mod în care s-a stabilit în Siria. Războiul din Libia a dezvoltat asemănări tulburătoare cu cel din Siriei. Arbitrii destinului și viitorului ambilor sunt aceiași străini. Războaiele prin proxi din Libia au devenit, în multe privințe, o continuare a războaielor prin proxi din Siria. Ambele părți au folosit milițiile siriene pentru a aplica abilitățile pe care le-au dobândit în aproape un deceniu de război în țara lor natală. Este posibil ca președintele Turciei Recep Tayyip Erdoğan și președintele rus Vladimir Putin să fi aplicat în Libia o versiune a tranzacțiilor pe care le-au încheiat în Siria. Mercenarii ruși care au luptat cu generalul Haftar provin dintr-o organizație cunoscută sub numele de Grupul Wagner, condus de Evgheni Prigozin[4], un apropiat al președintelui Putin. Luptătorii Wagner au fost folosiți și în Siria. Este semnificativ faptul că retragerea rusă de la Tripoli nu a fost hărțuită de dronele militare extrem de eficiente ale Turciei. De asemenea, rușii au mutat avioane de război avansate în Libia. Președintele Putin și președintele Erdogan ar fi putut fi de acord să pună capăt ofensivei generalului Haftar împotriva Tripoli, astfel încât să poată împărți prada. Vorbim despre două puteri străine care încearcă să sculpteze sfere de influență în Libia și ambiția lor ar putea fi ca acest aranjament să fie pe termen lung. Mă îndoiesc că celelalte puteri implicate în Libia și libienii înșiși vor accepta în liniște acordul. Germania și Națiunile Unite au reunit 17 țări la conferința de la Berlin. La discutarea tranziției în Libia s-au alăturat miniștri de externe din Egipt, Turcia, Tunisia, Algeria, Franța și Italia, secretarul de stat al SUA, Antony Blinken, și înalți oficiali din Rusia, Emiratele Arabe Unite și altele.

Erdogan și fii lui Gaddafi

După ce a redus nivelul legăturile cu Frații Musulmani, în încercarea de a-și normaliza relațiile cu principalii actori ai lumii arabe, Turcia își reînnoiește abordarea în Libia prin luarea în calcul a membrilor familiei fostului lider libian Muammar Abu Minyar al-Gaddafi și a susținătorilor săi. Pe 5 septembrie, autoritățile libiene l-au eliberat pe Saadi Gaddafi, unul dintre fiii lui Gaddafi, din închisoare, împreună cu alți prizonieri, inclusiv Ahmed Ramadan, care era cunoscut drept mâna dreaptă a lider libian. Turcia a jucat, în mod sigur, un rol important în eliberarea sa. După eliberarea din închisoarea de la Tripoli, Gaddafi a călătorit imediat la Istanbul cu un avion privat. O sursă libiană familiarizată cu afacerea a declarat pentru media arabă că Gaddafi a plecat apoi din Istanbul spre Cairo. De ce Gaddafi nu a zburat direct la Cairo ridică semne de întrebare. Potrivit sursei libiene, autoritățile turce au considerat „nesigur” un zbor direct de la Tripoli la Cairo, astfel încât părțile au aranjat un zbor de legătură prin Istanbul în coordonare cu autoritățile turcești. Ce preocupări de securitate ar apărea dintr-un zbor privat direct către Cairo de la Tripoli rămâne neclar, plecarea lui Gaddafi către Istanbul a subliniat în mod clar rolul turcilor în proces. Acest rol va fi notat probabil ca „bună-credință” a Turciei în procesul politic libian. Înainte de 2011, Turcia avea relații excelente cu Libia. Pe fondul discuțiilor cu privire la o posibilă intervenție internațională la răscoalele populare din țară, colonelul Gaddafi era în continuare sigur de sprijinului președintelui turc Recep Tayyip Erdogan. „Turcia își va schimba cu siguranță poziția atunci când își va da seama de adevărata natură a evenimentelor”, a spus el într-un interviu acordat radiodifuzorului public turc TRT cu doar 10 zile înainte de intervenție. „Turcii sunt frații noștri. Împărtășim o istorie comună. Oamenii noștri trăiesc împreună de secole. Toți suntem otomani” Cu toate acestea, în ciuda opozițiilor sale anterioare la o operațiune NATO în Libia, Erdogan a făcut rapid o întoarcere de 180 de grade. El a permis ca operațiunea să aibă sediul central în provincia Izmir de la Marea Egee a Turciei și a devenit în curând un actor important în războiul din Libia. Deși căderea fostului lider libian a fost rapidă pe fondul operațiunii NATO din 2011, familia Gaddafi va juca probabil un rol în viitorul Libiei. Seif al-Islam Gaddafi, fratele lui Saadi, care a fost văzut ca succesor al tatălui său, a declarat în iulie pentru New York Times că mișcarea sa ar putea restabili unitatea pierdută a țării. Când administrația Biden s-a opus întoarcerii sale la politică spunând că Seif Gaddafi este „un criminal de război”, Consiliul Suprem al Triburilor Libiene a deplâns declarația administrației ca „o ingerință grosolană în suveranitatea Libiei”. Revizuind opțiunile sale în Libia în încercarea de a-și asigura interesele economice și politice, Ankara nu poate ignora această posibilitate. Aceste interese includ protejarea controversatelor cooperări militare și acorduri de delimitare maritimă semnate de Ankara cu guvernul de la Tripoli. Mulți foști susținători ai lui Gaddafi s-au aliniat cu comandantul Libiei, Khalifa Hifter, din est, care a condus lupta împotriva forțelor de la Tripoli susținute de Turcia. Astfel, implicarea Turciei în eliberarea lui Saadi Gaddafi ar putea avea ca scop atingerea a două obiective separate: desființarea grupării adepților lui Gaddafi care sunt printre susținătorii lui Hifter, în încercarea de a-și împuternici aliații din Tripoli și de a investi într-un scenariu de posibilă revenire a familiei Gaddafi. După ce a realizat că aliații săi cu sediul la Tripoli singuri nu vor putea asigura interesele Turciei și că situația de pe teren ar fi mai volatilă după alegerile prezidențiale din 24 decembrie, așa cum a stabilit pe 21 iulie a doua conferință de la Berlin în declarația finală, Ankara încearcă acum să-și diversifice aliații. Mai mult, fostele personalități ale regimului care au fost destituite în timpul Primăverii Arabe au revenit deja în Egipt și Iordania, previzionând și revenirea familiei Gaddafi în Libia. Eliberarea lui Saadi Gaddafi pare să fie acceptată și de poporul libian. Lansând oficial un proces de reconciliere națională pe 7 septembrie după eliberarea lui Gaddafi și a altor prizonieri, Mohammad Younes Menfi, președintele Consiliului prezidențial al Libiei, a declarat că procesul de reconciliere „reflectă dorința reală a libienilor de a depăși diferențele, de a renunța la diviziune, de a opri vărsarea de sânge și de a pune capăt tuturor suferințelor „. În mod clar, eliberarea unor prizonieri din închisori nu a fost o evoluție surprinzătoare pe fondul procesului de reconciliere în curs și al pregătirilor electorale. Premierul Abdulhamid Dbeibeh (ce care din martie 2021 conduce un guvern unificat) a menționat, de asemenea, necesitatea reconcilierii, anunțând eliberarea lui Saadi Gaddafi. „Nu putem avansa fără a realiza reconciliere”, a scris el pe Twitter. Gaddafi Jr. a fugit în Niger în 2011, după căderea regimului tatălui său. El a fost extrădat în Libia în 2014 și a fost închis sub acuzația de delapidare și ucidere a unui antrenor de fotbal. Un tribunal libian l-a exonerat de toate acuzațiile în 2018, dar nu a fost eliberat de autoritățile libiene. Cel mai probabil, Dbeibeh a coordonat această mișcare în coordonare cu Turcia. Anterior, predecesorul lui Dbeibeh, Fayez al-Sarraj, a încercat, de asemenea, să-l elibereze pe Gaddafi, dar încercările sale au eșuat din cauza unor neînțelegeri interne. În circumstanțele actuale, forțele din Tripoli și Misrata, susținute de Turcia, au marcat un succes cu „spectacolul compasiunii” față de familia Gaddafi. Deocamdată, actorii politici cu sediul la Tripoli par destul de îndepărtați de ideea revenirii familiei Gaddafi la scena politică libiană. Posibila întoarcere a familiei va perturba probabil planurile lui Hifter de conducere, precum va supăra și pe dușmanul său – Frăția Musulmană Libiană – în același timp. Într-adevăr, se spune că liderii Frăției din Libia nu s-au simțit confortabili cu eliberarea lui Gaddafi, dar au trecut peste. Între timp, unele medii arabe au susținut că Turcia își propune să formeze o alianță între frații musulmani și susținătorii lui Gaddafi pentru a calma opoziția foștilor susținători ai regimului față de prezența turcilor în Libia și pentru a submina poziția lui Hifter. Potrivit ziarului Al-Arab, într-o întâlnire de la Misrata privind eliberarea prizonierilor, părțile au discutat despre dezvăluirea locației mormântului lui Moammar Gaddafi, mormânt unde a fost îngropat în secret. Fostul ministru libian de interne Fathi Bashagha, care are legături strânse cu Turcia, a fost de asemenea prezent la ședință, se arată în raport. Potrivit site-ului de știri Libya Desk, planurile pentru eliberarea lui Gaddafi au dus la o rivalitate între Qatar și Turcia. Doha căuta să-l mute în Oman cu membrii familiei sale, în timp ce Ankara căuta modalități de a-și remedia legăturile cu foștii susținători ai regimului. Mesajul Turciei era clar -la o săptămână după ce Statele Unite și-au exprimat opoziția față de nominalizarea lui Saif AlIslam, al doilea fiu a lui Gaddafi că Ankara și-l dorește candidat la alegerile prezidențiale din decembrie din Libia. Asta este soluția turcă pentru Libia.

Prețul politic al opțiunii pentru F-16

Când Ion Iliescu era șef al statului si Adrian Năstase se dovedea un premier energic, la solicitarea aceluiași partener strategic, de peste Ocean, a fost trimis primul batalion romanesc în Afganistan. Nu puține au fost vocile care au criticat vehement o asemenea decizie. Unii au si ras de faptul ca militarii noștri purtau uniforme de campanie de culoare verde. Ironia sorții face ca, acum, trupele guvernamentale afgane sa fie  echipate în ținute militare asemănătoare cu cele ale primului batalion romanesc trimis in Afganistan, aliații dorind a le diferenția astfel de forțele expediționare ale NATO. Același tandem politic, Iliescu-Năstase a blagoslovit achiziționarea fregatelor „Coventry” si „London”, rebotezate „Regele Ferdinand” și „Regina Maria”. Ulterior, investigațiile jurnaliștilor atrași de acest subiect  s-au focalizat doar pe aspectele tehnice ale contractului. Deși s-a vorbit ani buni de mituirea unor decidenți de la București a rămas până azi, pentru cei naivi, un mister de ce s-a optat pentru fregatele menționate. Și astăzi naivi se interesează de cine ce a primit.

Azi este cunoscuta întrebarea pe care Ion Iliescu o adresează –  în salonul oficial al Aeroportului Otopeni, după reîntoarcerea dintr-o vizita efectuata în Asia -, ministrului de atunci al Apărării, Ioan Mircea Pascu și șefului Statului Major General, generalul Mihail Popescu: ”Acesta este prețul intrării noastre in NATO?” Răspunsul a fost afirmativ. Drept urmare, Batalionul “Scorpionii Roșii” a plecat la Kandahar, în Afganistan.

Mai târziu, la un post TV, un demnitar al guvernului Năstase recunoștea ca prețul politic al achiziționării celor doua fregate a fost eliminarea reticentei britanice față de invitarea noastră în Alianța Nord-Atlantica și un preț plătit pentru sprijinul lui Tony Blaier la aderarea Românie la Uniunea Europeană[5]. Americanii și britanicii s-au ținut de cuvânt. La Summitul NATO, de la Praga, din 2002, aliații au invitat Romania sa li se alăture. Și decizia CSAT, din februarie 2010 – de a aproba propunerea SUA ca Romania să facă parte din scutul antirachetă – are o miza politica. Este vorba de protejarea teritoriului național contra  eventualelor măsuri de retaliere a iranienilor, deciși să lovească aliații Statelor Unite, în cazul declanșării războiului cu americanii. Un conflict nedorit în capitalele puterilor care monitorizează relația dintre SUA si Iran. Și totuși care a fost prețul politic al decizie CSAT de a cumpăra F-16?


[1] Kouloughlis, de asemenea scris Koulouglis, Cologhlis și Qulaughlis (din turcă Kuloğlu „Slujitorii copiilor imperiului” cuvânt format din Kul „slujitor / sclav” + Oğlu „fiul lui”) a fost un termen folosit în perioada influenței otomane în Africa de Nord de a desemna, de obicei, descendenții ai funcționarilor otomani și ienicerilor, precum și ai femeilor locale din Africa de Nord. În total, Kouloughlis numără aproximativ 10 milioane de descendenți în zilele noastre (adică în Algeria, Libia, și Tunisia.

[2] Cirenaica este o regiune istorică și geografică din estul Libiei. Se află între Golful Sirte și Golful Bomba. Este cunoscută în istorie sub denumirea Cirenaica sau Pentapolis. În zona din estul Golfului Bomba este cunoscută ca Marmarica

[3] Fayez Mustafa al-Sarraj sau as-Sarraj este un politician și om de afaceri libian, care, conform acordului de la Skhirat din decembrie 2015, îndeplinește funcțiile de președinte al Consiliului prezidențial. A fost prim-ministru al Libiei pâmă în 2021. A preluat funcțiile mai întâi în exil la Tunis la 12 martie 2016.

[4] Evgheni Viktorovich Prigozin este un om de afaceri rus cu legături strânse cu președintele rus Vladimir Putin.

[5] În mai 1999, Tony Blair, atunci prim-ministru al Marii Britanii, a afirmat, în Parlamentul de la București, că Marea Britanie susține invitarea României să înceapă negocierile de aderare la UE, iar la finalul acelui an România a fost invitată oficial să înceapă aceste negocieri, pentru ca în 2007 să adere la Uniunea Europeană. Fostul premier britanic Tony Blair s-a întâlnit în martie 2012 la Palatul Victoria cu primul-ministru Mihai Răzvan Ungureanu şi a remarcat că, în 1999, când a susținut, la București, în fața Parlamentului, aderarea României la UE, procesul de integrare părea multora greu de realizat sau chiar improbabil. Blair şi-a reamintit de discursul din Parlament şi a arătat că în acea perioadă aderarea României la UE părea că va mai dura. „Îmi amintesc de acel discurs şi de faptul că vorbeam de aderarea României la Uniunea Europeană, care la acel moment părea un obiectiv irealizabil„, i-a spus Blair lui Ungureanu. Premierul Ungureanu a remarcat că discursul lui Tony Blair a fost unul extrem de important pentru români, le-a conferit acestora un sentiment de siguranță cu privire la procesul de aderare la Uniune.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Gaddafi se întoarce în Libia!”

  • Americanii au pierdut meciul in Europa. Mai sunt pe aici doar ca sa dea bine in poze pe FB. In Asia inca mai rasufla dar si de acolo ii vor arunca chinezii. Plus ca se destructureaza cu voiosie intern. Bineinteles ca Romania iar a facut alegerea cea mai proasta si si-a pus toate ouale in cosul iankeilor. Iar am luat teapa. Asta e. Atat putem.
    PS Chiar meritau rablele alea de barcute si avioane sangele militarilor romani? Sau interesele americanilor?

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog