Gândul-răspântie

Londra, ianuarie 2025
E frig, aerul rece îmi amintește că am îmbătrânit. Temperatura de afară, de doar un grad, nu e resimțită de toți la fel. Văd în jur oameni tineri sau vârstnici îmbrăcați destul de subțire. Unii cu bluze de bumbac, mâneci scurte și pantaloni de trening aleargă pe malul Tamisei. Alții, care plimbă câini, mai pun pe ei o vestă, un jerseu.

Gluga mea de la jachetă, mănușile și fularul mă ajută cât de cât, dar tot simt suflul aspru al curentului oceanic. Din pricina obișnuinței și desigur a istoriei lor plină de întâmplări devenite pagini de neuitat de-a lungul atâtor ierni, insularii par să aibă o atitudine de acceptare a frigului. O acceptare, nu neapărat cu stoicism ci ca urmare a unui straniu pact cu vitregia climei. Pe lângă cei care aleargă pe faleză mai apar și grupuri de femei purtând văl negru, fața acoperită și veșminte negre lungi, tradiționale. Nici ele nu par afectate de vântul rece al acestei dimineți. Ele pășesc agale alături de londonezii gonind concentrați pe ceasurile de jogging sau pedalând relaxați pe bicicletele lor în drum spre serviciu. Ele pășesc agale pe lângă cei  care se grăbesc spre stațiile de autobuz, metrou.
Dintr-o dată îmi simt tălpile reci în ghete și regret că nu am încălțat niște șosete mai groase. Au trecut douăzeci și șase de ani de când tot vin și plec de pe terminalul 3 al aeroportului Heathrow. Au trecut doisprezece ani de când plec și revin in același loc din apropierea Tamisei. Și chiar dacă am aflat o mulțime de lucruri noi, am vizitat locuri încărcate de istorie veche și recentă, am cunoscut localnici, majoritatea amabili, constat că în ciuda acestei anuale dislocări, ori de cate ori revin in Regatul Marii Britanii eu mă agăț în continuare de altceva, de ceva departe de toate întâmplările faimoase ale acestei lumi. Este vorba de un gând care mă atrage, îmi dă o altfel de putere și chiar mă liniștește. Iar acel gând deseori prinde formă și sonoritate. Mai în amănunt spus e un gând-răspântie. Dar o răspântie de basm. Fiindcă basmele, toate, au cărări, poteci, întretăieri de drumuri. Acolo, într-o asemenea răscruce m-a dus azi amintirea, în ciuda faptului că aveam în fața ochilor norii plumburii reflectați în apa care șerpuia sub mulțimea de poduri înșirate de la est la vest de-a lungul orașului. Acest râu a primit în vechime numele Temesis, termen latin care provine din denumirea celtică Tamesa, și care, în traducere ar însemna „cea întunecată”.

Deseori am asemenea ieșiri din peisaj. Pe drept cuvânt s-ar întreba cei care citesc acum aceste rânduri, ce anume declanșează în mine evadarea din realitatea imediată.
Aș spune, fără ocol, dorul de locurile de acasă. Dar mai ales dorul de acele tărâmuri de acasă pe care nici măcar nu am apucat să le cunosc.
Și vă asigur că cele mai greu de cutreierat văi, dealuri, câmpii, păduri, sunt cele din basmele lui Ion Creangă. De ce sunt greu accesibile peisajele din poveștile lui? Fiindcă sunt vorbitoare și dacă nu le pricepi pe loc tâlcul, de îndată dispar! Sunt tăpșane sau lunci, luminișuri sau văgăuni care sunt pline de pilde, de proverbe și cimilituri pe care trebuie să le auzi din mersul poveștii, din goana personajelor.
Nu poți să faci nici macar doi pași într-un basm fără să nu primești o mică învățătură sau o luare aminte.
Astăzi, când lumea întreagă se zbate între știri false sau pripite, când aproape nicăieri nu mai găsești stabilitate, când dimineața afli ceva care până seara devine altceva, nevoia de limpezire, de claritate e mai necesară ca oricând. Oamenii au nevoie de adevăr ca de aer, iar adevărul mereu întârzie la toate întâlnirile, fie ele la nivel înalt, fie în simplele foi de calendar.
Ceea ce odinioară era „așezat” acum e instabil, ceea ce în trecut era cunoscut că literă de lege, acum e dezlânare și derizoriu.

Și iată-mă deschizând cartea la povestea Stan Pățitul unde se află câteva din cele care azi nouă ni se întâmplă. În istorioară totul pleacă de la un boț de mămăligă lăsat în pădure pe teșitura unui lemn drept pomană pentru vreo lighioană, care, văzând-o se va bucura și poate va spune bodaproste. Dar mai bine să lăsăm să se depene această bucățică de basm.

“Scaraoschi, căpetenia dracilor, voind a-și face mendrele cum știe el, a dat poruncă tuturor slugilor sale ca să apuce care încotro a vedea cu ochii, și pretutindene, pe mare și pe uscat, să vâre vrajbă între oameni și să le facă pacoste.
Atunci dracii s-au împrăștiat, iute ca fulgerul, în toate părțile. Unul din ei a apucat spre păduri, să vadă de n-a putea trebălui ceva și pe-acolo; doar a face pe vrun om să bârfească împotriva lui Dumnezeu, pe altul să-și chinuiască boii, altuia să-i rupă vrun capăt sau altceva de la car, altuia să-i schilodească vrun bou, pe alții să-i facă să se bată până s-or ucide, și câte alte bazaconii și năzbâtii de care iscodește și vrăjește dracul.
Ce-or fi isprăvit ceilalți draci nu știm, dar acestui de la pădure nu i-a mers în acea zi. S-a pus el, nu-i vorbă, luntre și punte ca să-și vâre codița cea bârligată undeva, dar degeaba i-a fost, că, pe unde se ducea, tot în gol umbla.
Și tot cercând el ba ici, ba colea, înspre seară numai ce dă de-o pârtie. Atunci se ia tiptil-tiptil pe urma ei și se duce tocmai la locul de unde încărcase Stan lemnele. Și, când colo, găsește numai locul, pentru că flăcăul, după cum am spus, de mult ieșise din pădure și se dusese în treaba lui.
Văzând el dracul că nici aici n-a izbutit nimica, crâșcă din măsele și crapă de ciudă, pentru că era îngrijit cu ce obraz să se înfățișeze înaintea lui Scaraoschi; ș-apoi, afară de aceasta, era buimac de cap și hămesit de foame, de atâta umblet.
Și cum sta el pe gânduri, posomorât și bezmetic, numai iaca ce vede pe-o teșitură un boț de mămăligă. Atunci, bucuria dracului! Odată o și halește și nu zice nimica. Apoi, nemaiavând ce face, își ia coada între vine și se întoarce la stăpânu-său, și, cum ajunge în iad, Scaraoschi îl întreabă:
— Ei, copile, ce ispravă ai făcut? Câte suflete mi-ai arvonit? Dă-ți solia!
— Ia, mai nimica, stăpâne, răspunse dracul, rușinat și tremurând ca varga de frică; se vede c-am pornit într-un ceas rău. Vremea a fost prea dimpotrivă, cum știți, și numai un om a venit azi în pădure, dar și-acela a scăpat de mine, căci am dat în urma lui târziu, tocmai când se dusese. Noroc numai c-am găsit pe-o teșitură un boț de mămăligă, de-am mâncat, căci îmi gârâiau mațele de foame. Alta nu mai știu nimica, întunecimea-voastră.
— Ei bine, zmârdoare urâcioasă ce ești, de mâncat ai mâncat boțul cel de mămăligă, dar ce-a zis omul acela când a pus mămăliga acolo, pe teșitură, ai tu la știință?
— Ba de asta nu știu nimica, stăpâne.
— Apoi, ce păzești tu alta, dacă nu știi nici macar ceea ce vorbesc muritorii? Să-ți spun eu dară, deși n-am fost în pădure, ca tine: a zis că cine-a mânca boțul cel de mămăligă să zică bodaproste. Zis-ai tu ceva când ai mâncat-o?
—Ba n-am zis nimica, stăpâne.
— Așa? În loc să-ți dai osteneală ca să afli până și gândul oamenilor, tu nu știi nici măcar ceea ce vorbesc ei? Mai pot eu să am nădejde în voi? Ei, las’ că-ți găsesc eu acuș leacul; te-i învăța tu minte de altă dată! Hai, pornește acum degrabă la omul acela, și să-i slujești taman trei ani de zile, cu credință, la ce te-a pune el! Simbrie în bani să nu primești de la dânsul, ci să faci tocmală că, după ce ți-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu; și aceea are să fie de trebuință la talpa iadului, că au început a putrezi căpătâiele…
Ia să vedem, ți-a veni în cap ce ai să iei? hai, gata ești? ia-ți tălpășița!
— Gata, stăpâne, iaca, pornesc! Atunci dracul dă o raită pe la talpa iadului, să vadă ce lipsește, și apoi iese iute ca scânteia și se tot duce înainte la slujbă, după porunca lui Scaraoschi. Și când pe aproape de casa lui Stan, dracul s-a prefăcut într-un băiat ca de opt ani, îmbrăcat cu straie nemțești, și umbla zgribulind pe la poartă. Stan era acasă și chiar atunci luase ceaunul de pe foc, ca să mestece mămăliga; și numai iaca ce vede că se reped câinii să rupă omul, nu altăceva, și când se uită mai bine, ce să vadă? Vede un băiat că se acățăra pe stâlpul porții, de teama câinilor. Atunci Stan aleargă la poartă, zicând:
— Țibă, Hormuz, na, Balan, nea! Zurzan, dați-vă-n lături, cotarle! Da’ de unde ești tu, măi țică? și ce cauți pe-aici, spaima câinilor?
— De unde să fiu, bădică? Ia, sunt și eu un băiat sărman, din toată lumea, fără tată și mamă, și vreau să intru la stăpân.
Să intri la stăpân? d-apoi tu nici de păscut gâștele nu ești bun… Cam de câți ani îi fi tu?
— Ia, poate să am vro treisprezece ani. — Ce spui tu, măi?… Apoi dar bine-a zis cine-a zis, că vrabia-i tot pui, dar numai dracul o știe de când îi… Eu de-abia ți-aș fi dat șapte, mult opt ani. Dar ce, Doamne iartă-mă! pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit și închircit.“*