George Robertson: Te fac o bere?

S-a mai încheiat o zi. La Oriel College, ne-am spus unii alto­ra, britanici şi români, ce gândim. De o parte, noi câţiva europeni de la Carpaţi, avându-l în frunte pe George Macovescu, acum preşedintele Scriitorilor. De cealaltă, mai mulţi inşi cu ştaif, unii chiar lorzi, cu Lor­dul Thomson of Monifieth la pupitru. Suntem organizaţi pe căprării. În dreptul meu, de partea cealaltă a mesei, stă un jurnalist, fost o vreme corespondent de presă prin Rhodesia. Acum, este prim-vicepreşedinte la compania BBC dar şi preşedintele Radio, cu sediul la Bush House, în Centrul Londrei. Eu mă răsfăţ a fi cel mai tânăr în gruparea noastră. La ei, recordul la acest capitol îl deţine un laburist abia intrat în Ca­mera Comunelor. Un domn înalt, voinic, prezentând o deformaţie ana­tomică proprie celor apăsaţi de tiroidă. În pauze, ne cam căutăm. Se numeşte George Robertson.

Programul s-a încheiat, spuneam, înserarea s-a pogorât peste zidu­rile de la Oxford în timp ce ne serveam cina în dulcele stil clasic. Su­frageria de protocol este supravegheată pe sub sprâncene stufoase de priviri coborâtoare prin secole. Prezenţa lor, cadrele aurite, dă pres­tanţă şi robusteţe prezentului.

Oriel College face parte din Universitatea de Oxford, fiind cea mai veche instituţie şcolară din localitate. O denumire paralelă, King’s College, dezvălue relaţia cu Casa Regală (capetele încoronate ale Marii Britanii îl vizitează, prin tradiţie). Cunoaştem şi amănunte din zodia începutu­lui. La data de 24 aprilie 1324 – Principatele Române căutau semne de viaţă! – regele Edward II semna licenţa pentru fondarea colegiului. Fiul său, Edward III, va confirma onorurile promise lăcaşului. Numele ac­tual datând din 1349 îşi are originea în denumirea clădirii donată de Casa Regală.

Sigur, nu mai pretinde nimeni să vadă pe picioare din cărămizile anilor inaugurale. S-au întâmplat atâtea şi în această parte de Europă. Ce vedem noi sunt construcţii de pe la începutul veacului al XVII-lea. Linia gotică a ferestrelor şi a intrărilor a fost adoptată cu nostalgie şi speranţă în durată.

Ne privesc, spuneam, cu insistenţă, taberele permanenţei. Parcă cel mai insistent o face Sir Walter Raleigh (1554-1618), cu o biografie ce include în paşaportul personal felurite caracterizări – aristocrat, scriitor, soldat, spion, explorator, politician. Era cel trimis de Regina Elisabeta I să prospecteze o posibilă colonie britanică în Lumea Nouă- Virginia. A lansat ipoteza de lucru privind existenţa Eldorado. Introduce tutunul în Anglia. Face cunoştinţă cu Turnul Londrei şi nu doar o singură dată. La început pentru culpa de a se fi însurat cu o doamnă de onoare a Majestăţii Sale. Va sfârşi, oricum, pe eşafod.

Mă tem că nici Cecil Rhodes (1853-1902) nu ne scapă din ochi ori de câte ori ajungem în sala plină de halebarde şi de toate cele. Şi el stă bine cu cartea de vizită : om de afaceri, magnat miner, om politic. Un adolescent slăbănog şi suferind, trimis în sudul Africii la rude pripăşite în zonă pentru a beneficia de cura aerului oceanic şi de sănătatea colo­niilor. Îi prind bine cele peste două luni cât durează drumul pe vapor. Se stabileşte aici, face avere, descoperă luciul binefăcător al diaman­telor. Creează un stat ce-i preia numele – Rhodesia. Va reveni în Anglia cât să-şi ia examenele la Oriel. Dar aici pe perete se găseşte drept recu­noştinţă pentru meritele în consolidarea imperiului britanic. Mormân­tul său a rămas acolo, în pământ rhodesian (ţara se numeşte Zimbab­we), spre disperarea naţionaliştilor localnici. Asta le trebuie lor, un cotropitor instalat sub drapel străin? Deocamdată, rezistă.

La Oxford, nu scapi, încotro apuci, de presiunea amintirilor: acolo a fost cutare, aici locuia cutare. Ţi se arată chiar şi locuri ce le credeai ui­tate: Regele Charles I juca tenis cu nepotul său (la 1642) exact colea! Regele Edward VII lua primele lecţii de tenis exact colo! Ca să nu mai spun de atenţionări de prima clipă: – Vedeţi-ne stema Oriol: trei lei ai lui Edward II! – Să nu uitaţi: doi absolvenţi ai noştri au premiul Nobel: Alexander Todd (chimie) şi James Meade (economie). Şi tot aşa.

Dar m-am luat cu vorba. În altă parte doream să ajung. Ne ridicam de la masa de seară şi mă văd acostat. De cine credeţi? De colegul nos­tru de conversaţie, dl. Robertson – Mergem la o bere? îl aud spunând şi mă închipui pentru o clipă ieşind de pe poarta uzinei Vulcan şi acroşat de vreun coleg şi, în funcţie de direcţia sa de mers indică şi locaţia. Cu o precizare: acolo suna altfel, interogaţia după caz:

• Dau o bere la „Drumeţul,” sau
• Dai o bere în „13”?

De la un moment dat, literele refuzau spaţierea şi de-ar fi fost să le pui pe hârtie rezulta neîndoielnic: Daiobere ?
N-a fost acum aşa, dar mirarea m-a vizitat. Abia terminasem cina, de pe masă nu lipsiseră acele pocale de argint, roase de vreme din care sorbisem picăturile de rouă lăsate de zei nouă moştenire. El, nimic. Îmi dă de înţeles că e bine să ne grăbim. Plecăm încă nedumerit de invitaţia ivită.

Lucrurile erau simple. Avea chef de o bere şi nu şi-o dorea singur. Îl mai flancau deja doi meseni. Mă înscriu în trepidaţia măruntă a pasu­lui strecurat pe sub becurile ieşite la datorie, ajungem pe o străduţă la­terală şi ne trezim în faţa uşii unui bar aproape pustiu. Şi aici explicaţia e de tot simplă. Orologiul, gata să bată ora închiderii. De aici şi tonul precipitat şi pasul alert… Conducătorul de coloană, laburistul, se opreş­te câteva clipe şi am să pricep de ce: îl văd că îşi desface cu grijă nodul la cravată, o împachetează din mers şi o strecoară în buzunarul de la sacou. Apuc să întreb:

• Să fac la fel? Îmi aruncă peste umăr:
• Nu e cazul. La voi, nu!

Odată intraţi, mă dumiresc şi nu prea. Spectacolul există şi te fură. Pereţii, trei din ei (al patrulea fiind ocupat de tejghea) plus plafonul aveau înfăţişare de victime ghiftuite cu – aţi ghicit! – resturi de cravate ori cravate în întregul lor. O cromatică de zile mari. Obiceiul, aflu acum, e vechi.

La ora închiderii, cei prinşi cu cravata la gât sunt invitaţi s-o cedeze. Varianta vine de la sine: o foarfecă la îndemână retează nemilos capătul mai accesibil, care este îndreptat spre o porţiune de vitrină încă ne­burduşită pe deantregul.
Consumăm halba oferită. A doua ne e refuzată. Teama de amendă…

Au trecut ani. În Parlamentul britanic este o dezbatere înfocată pri­vind probleme militare. Ministrul Apărării este acolo şi îl vedem şi noi la Tv pentru a explica şi lămuri nişte persoane care în astfel de situaţii cel mai puţin le arde de explicaţii şi lămuriri. Figură cunoscută mie. Tresar : e domnul care m-a dus la o bere (unde puteam rămâne fără cra­vată, sau – ceea ce era tot aia – cu doar o parte din ea)!

Mai trec ceva ani şi-l văd, nu doar eu, în fotoliul de secretar general al NATO. şi distins, pentru merite în susţinuta-i activitate, cu titlul de Sir…Îmi şi pun de pe acum problema: de-ar fi să-l caut – pentru o bere de răspuns ? – ar trebui să întreb de Baron Robertson of Port Ellen.