George Țărnea a scris imnul A.R.L.U.S!

S-au împlinit, zilele trecute, 18 ani de când George Țărnea, poetul iubirii, s-a mutat în lumea stelelor. Sau, poate, numai a plecat o vreme, lăsând un răgaz până va fi să își îndeplinească făgăduiala: „Am să mă-întorc bătrân, odată, / Să-ți spun cum e și-n alt tărâm, / Dar până atunci sădim semințe / De soare șchiop, pe caldarâm”.

Emoționant prilej să reascult balada interpretată de inegalabilul Tudor Gheorghe, atât de cunoscută astăzi pentru că este dedicată unei misterioase, inefabile Liudmila. Puțini știu, însă, că, înainte de a o avea drept muză pe Liudmila, balada a avut și alte personaje-simbol, fiindcă George avea obiceiul de a compune mai multe variante până să ajungă la forma definitivă ce urma să fie încredințată tiparului. Și unde putea el să își caute formula mult dorită a poemelor decât în colocviile cu noi, statornicii săi prieteni de boemă și de visare? Bunăoară, noi, cei din redacția „Scânteii tineretului”…

Așa că, nu rareori, poposea în biroul de la etajul III, corpul B al fostei „Case a Scânteii”, adică în biroul în care se aflau secțiile propagandă și sport, biroul pe care Nea Fănuș Neagu l-a numit „secția capul și picioarele” și așa i-a rămas numele.

Nu altfel s-au întâmplat lucrurile și atunci când George avea, de-acum, primele variante ale acestei balade, nu se hotărâse, încă, anume cui să o dedice. Drept care a început să caute nume din repertoarul limbii ruse: Olea, Svetlana sau Natașa. Doar că, în ce privește ultimul nume de pe listă, i-am atras atenția că Natașa se numește și soția mea, așa că George s-a oprit la Marusia. Acesta a fost, însă, numai începutul, fiindcă adevărata modificare-surpriză acuma vine!

Astăzi știm cu toții cum se încheie balada. Cu distihul: „Împletind aiurea flori de mucava, / Te-am iubit, Liudmila, foarte mult cândva!” Pe atunci, însă, finalul suna așa: „Dar mă-ntorc statornic lângă același ceai /Plin cu gust de toamnă, cum doar tu-mi făceai, / Numărând haotic: tri, cetâre, tva, / Te-am iubit, Marusia, foarte mult, cândva!”

Frumos final, nu-i așa, dar pe care, spre a întări ideea unei despărțiri definitive și iremediabile, i-am propus lui George să îl modifice în acest fel: „Te-am iubit, Marusia, foarte mult. Cândva!” Altfel spus, un „cândva” care trimitea la niște versuri anterioare: „Azi, când sorb aroma unui ceai rusesc, / Nici măcar în aburi nu te regăsesc”. Poate că mai tinerilor noștri cititori modificarea asta nu le spune ceva aparte, dar dacă ne gândim că lucrurile se petreceau pe la sfârșitul anilor 70 sau cel mai probabil la începutul deceniului următor, când relațiile cu marele vecin de la Răsărit erau din ce în ce mai tensionate, este ușor de înțeles la ce se putea crede că face vorbire această modificare și mai ales acel atât de răspicat „Cândva!”. Cuvânt ferm, care nu admitea replică de vreme ce venea numaidecât după liricul mesaj „Te-am iubit, Marusia, foarte mult”…

La cu totul altceva l-a dus, însă, mintea pe colegul și prietenul Ion Andreiță („Conul Jean” pentru noi și ai noștri), gazetar și poet de esențe tari, care, după ce a ascultat cum sună balada astfel modificată, a izbucnit în cel mai pur grai oltenesc: „Aoleoo, tică, păi ăsta este Imnul A.R.L.U.S!”

A.R.L.U.S. fiind acronimul pentru Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, înființată pe 20 octombrie 1944, și care, după 1979, a fost preluată de către Institutul Român pentru Relații Culturale cu Străinătatea. Schimbare care, firește, trebuie pusă în directă legătură cu înghețarea relațiilor puterii de la București cu diriguitorii de partid și de stat de la Moscova.
De aici și cheia atât de insolită în care Jean Andreiță a citit balada lui George.