„Ghimpele acela de iubire”…

„S-a coborât Dumnezeu în mine, prin tine”[1], îi scria Radu Stanca soției sale, actrița Doti. Ce minunăție de vorbe, ce norocos trebuie să fie cineva ca să compună un asemenea imn de iubire! Și poetul își elogiază femeia sortită divin cum puțini au făcut-o de-a lungul vieții: „Îți mulțumesc, iubito. Îți mulțumesc că exiști. Își mulțumesc că trupul tău e tăiat de o mână de meșter. Îți mulțumesc că părul tău are culoarea frunzelor de măslin; îți mulțumesc că grumajii tăi sunt înalți și subțiri ca o turlă de biserică și că umerii tăi sunt rotunzi ca valul înspumat al mării; îți mulțumesc că sânii tăi sunt plini de vinul întremător al ciorchinelui pietros; că pântecul tău e ca un deal nins, pe care urcă turmele de miei ale zeilor; că ochii tăi sunt oglinda în care se înfrumusețează zânele, înainte de a ieși noaptea, în poiene, la horă. Îți mulțumesc! Îți mulțumesc că ești – și, pentru că, fiind, mi-ai dat prilejul să fiu; să fiu, mai presus de orice, al tău, parte din tine, Radu.”[2] Epistola, una dintre multele semnate de liricul sibian, se încheie răvășitor: „Eu nu voi trăi o veșnicie. Atunci de ce-mi sunt luate, din scurta mea viață, clipe când aș putea contempla perfecțiunea… Fiecare zi pe care o petrec fără tine e un mormânt întunecat și greu…”[3] Câtă încordare, cât zbucium în lupta inegală cu efemeritatea! Cum s-o transformi în eternitate, cum? Nu prin poezie?…

„Ca tu să mă auzi,
cuvintele mele
se îngustează câteodată
precum urmele pescăruşilor pe plaje.

Colier, clopot ameţit
pentru mâinile tale gingaşe ca strugurii.

Şi îmi privesc cuvintele din depărtare.
Ele găsesc un adăpost mai cald în tine decât în mine.
Ca iedera se înalţă pe vechile-mi dureri.

La fel suie ziduri ceţoase.
Tu eşti vinovată pentru o astfel de trudă.
Ele zboară din bârlogul meu întunecat.
Totul se umple de tine, şi tu umpli totul.

Înaintea ta, au populat golul pe care tu l-ai cucerit,
şi îmi sunt mai vecine în tristeţe decât tine.

Acum vreau ca ele să spună ce-am vrut eu să-ţi spun
şi să te facă să auzi aşa cum eu aş vrea să mă auzi.

Vânturile obidei încă le mai mângâie, ca întotdeauna.
Câteodată, uraganele viselor le zdrobeşte.
Poţi asculta şi alte voci în vocea mea îndurerată.

Bocetul bătrânelor guri, sângele vechilor rugi.
Iubeşte-mă, pereche. Nu mă abandona. Urmează-mă.
Urmează-mă, pereche, pe acest val de obidire.

Şi cuvintele mele prind culoare în iubirea ta.
Totul se umple de tine, şi tu umpli totul.

Voi preface cuvintele într-un colier infinit
pentru mâna ta albă, gingaşă ca strugurii.”[4]

Închid ochii și-mi închipui tumultul inimii acestor bărbați îndrăgostiți, mărturisindu-se cu atâta meșteșug răscolitor. Nu-i suspectez de nesinceritate, geaba ne atenționează Ștefan Augustin Doinaș, citându-l pe confratele portughez Fernando Pessoa, că „poetul este un simulator. El simulează atât de bine iubirea şi durerea, încât ajunge să sufere din cauza durerii fictive pe care o încearcă şi ajunge să creadă că într-adevăr iubeşte.” Orice poate fi simulat, nu și iubirea! Altminteri, Nichita Stănescu , atins de geniul potrivirii cuvintelor, n-ar fi fost în stare să ni se confeseze, copleșit de tulburare: „Atât de mult eu o iubeam pe ea că cerul se curba albastru” ! Dar ca să cuprinzi nemărginirea văzduhului e musai să te izbească dragostea necruțătoare, aia „care trezește sufletul, care ne face să ne dorim mai mult, care aduce focul în inimile noastre, dar care aduce pace mentală”[5], iar mai apoi să exclami: „În sfârșit, te-am găsit ! Nu îți voi mai da drumul niciodată.”[6]
Chinurile așteptării întâlnirii cu destinul, cu cel sorocit să te întregească…

„Și noi ne-am cautat prin vremi de-a rândul

Te bănuiam, te-apropiam cu gândul

Te desenam recunoscându-ți mersul
Și-mpodobeam cu tine universul
Fără de chipul tău în mine avându-l
Și noi ne-am căutat prin vremi de-a rândul.”[7]

Se întâmplă arar să dai peste omul-pereche, într-o vreme în care „marea tragedie a omenirii nu este aceea că oamenii pier, ci faptul că încetează să mai iubească.”[8] Să fii alesul sorții nu-i simplu deloc și, odată binecuvântat, păstrarea femeii potrivite presupune o iubire adevărată, „care să rupă cercul insului tău, să înfrângă instinctul de conservare zidit în fața dragostei, să anuleze acel abstract dor de «femeia ideală», creat numai pentru confortul tău, pentru odihna ta melancolică și amuzantă; căci e foarte confortabil să cauți veșnic, mai greu e să găsești și să nutrești ca un perfect amant ghimpele acela de iubire.”[9] La picioarele ei te ghemuiești strivit de dorință și-i declari înfierbântat, arghezian: „Nu te cerșesc. Te vreau. Am dreptul. Sunt legat de umbra ochilor tăi crunt.”[10] Căci sete mi-e de setea ta de mine și-mi arde pieptul în flăcări mii… „Apucături testiculare ale bărbătimii”[11], se strâmbă moraliștii iezuiți, atoateștiutori în „chestiuni de așternut.”[12] De unde să aibă ei habar că dragostea „e o formă de absolut, care ia totul sau confiscă totul. Orice alt sentiment, compasiune, tandrețe și așa mai departe există numai la periferie și e construct social sau al obișnuinței. Dar Afrodita e o zeiță necruțătoare și austeră, păgână; nu se mulțumește să ne ia cu asalt mințile și instinctele, ne subjugă întreaga ființă, până la os”[13] ! Probabil așa a simțit și Constantin Brâncuși în prezența Mariei Tănase, o aflăm de la marea noastră artistă: „Pe Costache Brâncuși l-am cunoscut la New York și l-am lăsat adormit în «Porumbarul» (cum își denumea el patul) [adus] din atelierul de la Paris. Ploua în ziua aia – m-a rugat să-i cânt și, ca să nu-l văd plângând, și-a rezemat spinarea de a mea să nu-i văd fața. Într-un târziu, trecând prin multe cântece, a adormit. Am lăsat în locul spinării mele o pernă mare ca să nu-l trezesc, i-am sărutat mâna și i-am lăsat o scrisoare pe masă. Mai aveam o oră și trebuia să plec spre țară.”[14] De ce-ar mai fi rămas, de ce să-i vădă hăul din ochii lui, golul căscat prin lipsa ei? Au înflorit brândușele, miroase a tinerețe fără bătrânețe, a carne înflorită perpetuu…

„Ce dar să-ți fac acum că-i primăvară?
Din nori îți cos o rochie ușoară,
Din ghiocei îți fac o cingătoare,
La gât îți pun șirag de lăcrămioare.

Te-ncalț cu pantofiori de toporași,
Să fii cea mai frumoasă din oraș.
Vrei și brățări? Ba încă și cercei?
Îți fac un set complet din brebenei.

Și gata! Nu mai am, știi bine
C-am cheltuit vreo trei poieni cu tine!
Mai vrei și pace, bucurii și sănătate?
Din astea n-am, la Dumnezeu sunt toate.
Și-atunci cu dragoste-oi îngenunchea,
Rugându-mă la El să ți le dea!”[15]

Și toate versurile astea, picurând sânge și emoție, din pricina acelui „ghimpe de iubire”…


[1] Scrisori către Doti (Editura Muzeul Literaturii Române, 2016), carte apărută sub îngrijirea lui Ion Vartic
[2] Ibidem
[3] Ibidem
[4] Pablo Neruda, Poemul V
[5] Nicholas Sparks, Jurnalul
[6] Ibidem
[7] Radu Cârneci, Iubirea de iubire
[8] Somerset Maugham
[9] Mircea Eliade
[10] Tudor Arghezi
[11] Ion Vinea, „Preocupări naționale” în Chemarea (6 iulie 1920)
[12] Ibidem
[13] Durrell Lawrence
[14] Stejărel Olaru, Maria Tănase: artistul, omul, legenda
[15] Magda Isanos, Ce dar să-ți fac acum că-i primăvară?

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

7 comentarii pentru articolul „„Ghimpele acela de iubire”…”

  • Science Fiction curat,poezii de iubire,in alta lume,femeia de azi o “vrajesti” doar cu contul din banca,lamborginiul de pe aleea vilei somptuoase,pregatit sa o duca pe duduia la 3 stele michelin,unde tu amorezu platesti tot,sau la shopping la magazinu de lux unde i dai duduii black American Express sa si ia ce pofteste inimioara,bilet la charter de lux sa mearga la Milano sau Dubai la Shopping,plimbari cu iahtu la Monaco sau in Sardinia,sau la Positano,sau Miami,bijuterii,toale de designer,posetute Vuiton,sau Hermesuri,testament ca i lasi toata averea ta duduii dupa ce crapi,asa cuceresti o duduie in ziua de azi.Pai vii cu poiezii sa o vrajesti,cu romantisme,asta in alta lume,intr un univers paralel poate,in lumea noastra daca duduii nu i dai ce am zis eu mai sus,pe putin,si asta doar ca sa te bage in seama,ca nu iti garanteaza si succesul,ca pot fi altii si mai “branzosi”,duduia iti explica scurt cum sta treaba”Pai ba saracule,tu ai fata de mine,boule ,ia mars cativa pasi ca vorbesc acum cu iubi ,si iti trimite badigarjii,si direct in pubela de gunoi te bagam.Mai esti aici fraiere??? Valea cu poeziile tale si cu labareala ta romantica ❗ Mars la laba fraiere ❗ “Asta e femeia din ziua de azi,asa ca hai sa lasam romantismu in pace,il gasim doar in cartile de istorie.

    • Pai Irinel Monica era simbolul “amorului” din zilele noastre,el batran cu bani,ea foarte tinerica,asta e Qintesenta “iubirilor” din ziua de azi.Restu e vrajeala. 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆

      • “Cei doi traiesc o frumoasa poveste de dragoste”,cica,rad cu pirtu cand aud asa ceva,rade pirtu n mine la expresia asta,poate o frumoasa poveste de “extorcare”de catre duduie a banilor bietului amorez,doar daca amorezu are de zece ori mai multi bani decat stie duduia,si cand duduia il “vamuieste” ea nu stie ca ia doar “zeciuiala” de la ala,nu toata averea lui,asa ca iubi potent financiar mai are loc pentru inca 2-3 dudui,ca poate duce. 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 Ca si Cupidon e capitalist de Dreapta si s a invatat cu spaga,la vremuri noi,s a adaptat. 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆 😆

  • Cineva a vrut sa “rupa ritmul” adica sa schimbe cadenta asa cum se face cand un pluton trece podul pentru ca acesta sa nu intre in rezonanta si sa se prabuseasca. Dar cine? Dar daca podul e gaunos si expresia unei greseli ingineresti? Observati ca spun “greseli” si nu “erori” fiindca in presa cele doua sunt sinonime, dar in tehnica, ca si in realitate sunt doua intelesuri total diferite. Eroarea este atat de mica incat nu este perceputa cu ochiul liber, sau nu produce pagube si se poate indrepta. Greseala este ceva ce se percepe usor de catre toata lumea si ea este fatala. Deci mai bine sa daramam podul folosind rezonanta produsa de cadenta neschimbata, zic! Va amintesc scena din Biblie cu privire la caderea zidurilor Ierihonului. Sa sune trompetele si sa inconjuram zidurile sapte zile la rand fara incetare, zic!

  • Mi-a placut foarte tare! multumim! nu m-am putut opri sa lecturez! totul bine inlantuit in randuri pline de iubire si mister! oameni norocosi sa fi cunoscut iubirea, sa fi simtit acest nobil sentiment si sa ne transmita si nou picaturi de roua si speranta in suflet! multe trimiteri le stiam sau le mai auzisem dar puse in acest context apar mai puternice si mai arzatoare! poezia lui Magda Isanos este pentru mine un bulgare de aur, un imn inchinat iubitei si iubirii, celui mai frumos sentiment uman! Felicitari!

  • Magistral…ca sa fiu, oarecum apropiat ,in termeni cu domeniul profesiunii dumneavoastra!
    M-au ravasit randurile dumneavoastra!

  • superb