Un nou și răsunător eșec al Neisprăviților de la Putere: Prezența la vot!

După 17, așa cum am anunțat pe cristoiublog.ro, am fost la vot. Pînă la închiderea urnelor nu pot spune cu cine am votat. Voi scrie în ediția cristoiublog.ro de după anunțarea exit- pollo-rilor. Am ținut cont firește de sfaturile cititorilor.
La secția la care votez de ani întregi, alegători canci.
Atmosferă, canci.

Pe prima ediție de Breaking news am reprodus imagini de la alegerile din 28 martie 1948 pentru a arăta că prezența, atmosfera, declarațiile, starea de spirit treceau pentru propaganda comunistă la fel de importante ca și rezultatele.

Atmosfera de la secția de votare mi-a fost confirmată de cifrele prezenței la vot.
Nici pe departe prezența pentru care s-au scremut Klaus Iohannis, Dacian Cioloș și alți reprezentanți ai sinistrul experiment Jos clasa politică! Să venim noi, neisprăviții.

Alegerile parlamentare din ultimii 26 de ani au avut în săptămîna premergătoare zilei scrutinului o tensiune senzaţionalistă dată de întrebarea:
Cine va cîştiga în final?
Pe altarul acestei întrebări am văzut, jertfite în fiecare an electoral, talk-showuri, comentarii, note, păreri şi chiar sondaje.

Alegerile din 2016 s-au definit prin multe premiere, toate avîndu-şi sursa în suspiciunea că Sistemul instituţiilor de forţă şi-a asumat, întîia oară în Istoria României, ambiţia de competitor electoral.
Una dintre premiere – şi cea mai nedumeritoare poate – constă în trecerea în plan secund a calculelor privind rezultatele votului pe partide pentru a lăsa în prim-plan întrebarea:
Care va fi prezenţa la vot?
A fost o întrebare depăşind cu mult graniţele interesului pentru starea politică a naţiunii.

În democraţie, ca şi în dictatura comunistă, prezenţa la vot e considerată drept expresia stării de spirit a cetăţenilor în raport cu regimul politic.
Cu cît era mai mare prezenţa la vot, cu atît se lăuda regimul comunist cu victoria dragostei populare faţă de regim.
Primele alegeri parlamentare din regimul comunist, cele din 28 martie 1948, s-au fălit cu o prezență de peste 90%.
Ulterior, prezența asta s-a mărit apropiindu-se an de an de 100%.

Cu mici deosebiri, şi în democraţie prezenţa la vot e considerată drept expresia dragostei faţă de democraţie.
Dacă se vine în chip masiv la vot – lasă să se înţeleagă analiştii – înseamnă că oamenii sînt intereasaţi de regimul atins de democraţie la un moment.
Singura mare deosebire stă în faptul că, în comunism, prezenţei urieşeşti, de peste 90%, i se asocia starea de sărbătoare, exprimată plenar în horele care se încingeau în faţa locurilor de vot.
În democraţie nu se mai face caz de stare de sărbătoare fie şi pentru faptul că hora poate fi considerată o manipulare electorală.
În democraţie, prezenţa la vot are temeiuri profunde în realitate.

Dacă vom compara prezenţele din 1992, 1996, 2000, 2004, 2008 şi 2012, vom observa mai întîi o scădere treptată prin raportare la 1992.
În 1996 a fost un procentaj un pic mai mic decît în 1992, deoarece şi în 1996 a funcţionat iluzia schimbării. O dată trecut PSD-ul în Opoziţie, şi o dată venită la Putere fosta Opoziţie, în România postdecembristă s-a consumat alternanţa. Procentajele mari din 1992 şi 1996 au exprimat şi iluzia că votul contribuie direct la mai buna Administrare a ţării.

O altă cauză de profunzime trimite la derutarea electoratului. De regulă, procentajul e mare acolo unde alegătorului i se oferă două mari forţe net opuse, între care trebuie să opteze. În 2008, PNL, partid de Dreapta, aliat în 2004 cu PD, s-a manifestat ca adversar al PD şi ca aliat al PSD.
La Dreapta s-a produs descumpănire.
Ea a făcut ca mulţi alegători de Dreapta să rămînă acasă.

Revirimentul din 2012 îşi are cauza în confruntarea USL – Traian Băsescu. Deşi PDL era ca şi învins, Traian Băsescu, supravieţuitor al Referendumului, a fost perceput de cele două electorate, unite acum, drept principalul adversar. Nu trebuie să uităm că din 2007, PDL a fost perceput ca adversar al PNL.

Prezenţa la vot este, în aceste condiţii, o realitate determinată de legi şi nu un fenomen electoral. Dacă un partid poate cîştiga influenţînd electoratul prin simpla campanie, nici un partid nu poate influenţa prezenţa la vot printr-o strategie de companie.

Cu toate acestea, din 1990, politicienii şi-au făcut un tic de political correctness din îndemnarea cetăţenilor de a ieşi la vot.
Şi anul acest s-a întîmplat acelaşi lucru.
Pînă acum, îndemnul ţinea de gesturile clişeu al politicienilor democraţi.

Alegerile din 11 decembrie 2016 au transformat prezenţa la urne într-o formă maximă, dramatică chiar, a bătăliei electorale.
Din motive care-mi scapă, s-a ajuns la concluzia că cu cît e mai mare prezenţa la vot cu atît sînt mai mari şansele PNL+USR de a birui în alegerile parlamentare.
De fapt, raţionamentul a fost acesta PSD are un electorat disciplinat, care iese la vot.
Acest electoral e însă epuizabil.
Dacă procentul de participare e mai mare decît cel obişnuit după 1990, atunci şansele Dreptei de a cîştiga sînt mari, deoarece orice procent în plus peste 41,2% cît a fost în 2012, înseamnă voturi în favoarea Dreptei.
Cum s-a ajuns la această concluzie nu ştiu şi nu-mi propun să-mi bat capul să-i desluşesc misterul.

Din motive care-mi scapă s-a instalat axioma că o prezenţă mică la vot favorizează PSD, iar una mare PNL şi USR.
Temeiurile axiomei stau în credinţa că electoratul PSD iese la vot adus de structuri, în timp ce electoratul de Dreapta iese la vot de bună voie.
În aceste condiţii, îndemnurile de ieşire la vot au căpătat accente dramatice din partea lui Klaus Iohannis, Dacian Cioloş, a liderilor PNL şi USR.
Prin ieşirea la vot aceştia au înţeles ieşirea la vot a electoratului de Dreapta.

Nota de dramatism s-a regăsit în îndemnul anticonstituţional al lui Klaus Iohannis de a ieşi la vot împotriva corupţiei. Asta după ce propaganda prezidenţială şi-a făcut un cal de bătaie din a acuza PSD şi ALDE ca partide corupte, partide de penali.

Cum se întîmplă cînd se acţionează din disperare, multe gesturi au fost fie de Îngrăşatul Porcului în Ajun (clipul lui Dacian Cioloş), fie la marginea legii (decizia Guvernului ca studenţii şi elevii să meargă pe gratis), fie penibile la modul absolut (anunţurile pe Facebook ale unor neisprăviţi – şeful de Cabinet al lui Dacian Cioloş – că iau cu maşina sa pe cei care vor să ajungă acasă ca să voteze).

Disperarea în materie de prezenţă şi-a găsit expresia în eforturile ridicole de a crea emoţia necesară luării cu asalt a urnelor:
Conflictul regizat cu Antena 3, găselniţa cu copilul lui Soroş, diversiunea cu Ziua Naţională.