cristoiublog.ro
Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi

Gîndul de duminică, 15 aprilie 2018

Din nenorocire, la aproape treizeci de ani de la prăbușirea comunismului, Occidentul continuă să judece Lumea tot în termenii Războiului Rece

Despre Cum era cît pe-aci să ne trezim în al Treilea Război Mondial și ultimul pentru rasa umană, numai și numai pentru că Diliul de la Casa Albă – Donald Trump – are probleme cu o actriță porno care nu mai respectă contractul prin care trebuia să nu spună nimănui, contra-cost, firește, că și-a tras-o cu actualul președinte al Americii, voi scrie în numărul de duminică spre luni.
Pînă atunci pot spune că, în cazul Crizei siriene, despre care a scris chiar și Viorica Dăncilă pe Facebook (!!!) după ce Stăpînul ei Liviu Dragnea a scris și el pe Facebook-ul său, de la declanșarea Primului Război Mondial n-am mai văzut atîta iresponsabilitate a unor conducători ai lumii – Donald Trump, Vladmir Putin, Emmanuel Macron, Theresa May – gata să se încaiere și prin asta să distrugă planeta într-o Apocalipsă atomică (orice incident dintre NATO și Rusia poate duce la folosirea armelor nucleare) asemenea unor lelițe de pe maidan.

Criza siriană e însă doar un moment din procesul mai mult decît periculos al creșterii tensiunii între Occident și Rusia pe fondul Crizei de autoritate traversată de Donald Trump, strîns de testicule tot mai tare de la o zi la alta.
E limpede că nici acum, la aproape trei decenii de la prăbușirea comunismului, Occidentul n-a găsit o politică internațională menită să înlocuiască politica definitorie din timpul Războiului Rece – cea a confruntării cu Dușmanul (Uniunea Sovietică, Rusia) cu o politică adecvată noilor realități planetare, în care noi și noi actori globali (China, de exemplu) se afirmă puternic, în care rasa albă se confruntă cu provocări care cer colaborare și nu confruntare între țările care dau tot mai mult semne de apus în genul celui străbătut de Imperiul Roman în confruntare cu Barbarii. Despre descumpănirea Occidentului după ce s-a trezit, în urmă cu aproape trei decenii, lipsit de dușmanul numit URSS, invocat ca pericol care a justificat ținerea Europei de Vest sub umbrelă americană, am scris sub titlul Criza Occidentului un eseu pe care-l reproduc mai jos.

Într-o scrisoare trimisă lui Roosevelt, la 13 martie 1945, Churchill recunoaşte cu amărăciune că toate înţelegerile cu Stalin sunt un eşec. Cu puţin timp înainte, în 27 februarie, întors de la Yalta, el declara în Camera Comunelor că ruşii doresc să trăiască în pace şi prietenie cu democraţiile occidentale.

Semnalul de la Bucureşti

Ce se întâmplase între timp, pentru ca Churchill să-şi schimbe atât de radical starea de spirit faţă de ruşi? În ziua când liderul britanic afirma solemn că nu cunoaşte un alt guvern precum cel sovietic, atât de sârguincios în respectarea angajamentelor, la Bucureşti, trimisul lui Stalin, Vîşinski, fostul procuror în procesele politice de la Moscova dintre 1936-1939, cerea Regelui Mihai plecarea lui Nicolae Rădescu din fruntea guvernului. Concomitent, unităţi ale Armatei Roşii ocupau cartierul general al Armatei române şi dezarmau trupele din Capitală. În Bucureşti şi în alte oraşe au loc agitaţii comuniste violente. Regele Mihai caută să câştige timp pentru a le da occidentalilor posibilitatea să intervină. La Conferinţa din Crimeea se hotărâse ca, în cazuri de criză survenite într-una din ţările recent eliberate sau foste satelite ale Germaniei, aliaţii să se consulte între ei. Şeful misiunii americane la Bucureşti caută zadarnic să intre în contact cu Vîsinski. La 2 martie 1945, comisarul stalinist dă Regelui Mihai ultimatumul vizând instalarea guvernului pro-comunist al dr. Petru Groza. La 6 martie, guvernul dorit de ruşi ajunge în fruntea ţării. Prin Declaraţia de la Yalta, cele trei puteri se angajaseră să dea împreună asistenţă tuturor statelor europene eliberate şi tuturor fostelor state satelite ale Germaniei, în vederea „formării de guverne interimare, larg reprezentative pentru toate elementele democratice ale populaţiei, guverne care se vor angaja să stabilească, cât mai repede posibil, prin alegeri libere, guverne răspunzând voinţei poporului”. Evenimentele din România arătau că ruşilor nici nu le trecea prin cap să aplice în practică, acolo unde intraseră cu armata, acest punct din Declaraţia de la Yalta. Pentru occidentali, care se legănaseră până atunci în iluzia unui Stalin de treabă, a fost prima revelaţie asupra adevăratei poziţii a Generalissimului. Deşi secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, partid care masacrase familia ţarului Nicolae al II-lea, Stalin nu ducea o altă politică decât cea a expansionismului ţarist.

Un timp, această politică a vizat ţările pe teritoriul cărora intrase Armata Roşie. În Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, comuniştii pun mâna pe punctele-cheie ale puterii. Alegerile din Cehoslovacia, de la 26 mai 1946, marchează progresul evident al comuniştilor. Alegerile din Bulgaria, ţinute la 27 octombrie 1946, aduc cu sine victoria coaliţiei procomuniste, care obţine 78% din voturi. La 18 noiembrie 1946, comuniştii câştigă alegerile din România. Chiar dacă ei vor învinge în Ungaria doar la 31 august 1947, totuşi, puterea le aparţinuse şi până atunci, dat fiind că un post-cheie, precum Ministerul de Interne, fusese în mâinile lor. Peste tot alegerile sunt trucate. Protestele occidentalilor se dovedesc de prisos. Stalin nu se opreşte însă aici. El vrea să se extindă şi spre sud. Prima ţintă: Iranul, al cărui petrol îi tentează pe ruşi. În octombrie 1946, ei creează în Azerbaidjan un partid autonomist care se uneşte cu cel comunist. O lună mai târziu, în noiembrie, şeful partidului autonomist proclamă o republică autonomă, exprimându-şi dorinţa de a trece sub influenţa sovietică. În planurile lui Stalin intră însă şi Turcia. La 7 august 1946, URSS cere Turciei să renunţe la drepturile asupra Strâmtorii Dardanelelor, drepturi acordate acestei ţări prin Convenţia de la Montreaux, din 1936. Deşi, prin înţelegerile de la Yalta, Grecia căzuse în sfera de influenţă a Angliei, ruşii se pun în mişcare şi în Grecia. În septembrie 1946, comuniştii declanşează războiul civil.

Misteriosul „X”

Astfel de evenimente îi fac pe liderii occidentali să se trezească la realitate. Ei nu luaseră în considerare până atunci semnalele lansate de bunii cunoscători ai sovieticilor. La 4 aprilie 1945, ambasadorul SUA la Moscova, Averell Harriman, trimite Departamentului de Stat o lungă scrisoare în care arată că „Partidul Comunist şi asociaţii săi se servesc peste tot de dificultăţile economice prin care trec ţările plasate sub responsabilitatea noastră, pentru a face reclamă concepţiilor şi politicii sovietice”. Avertismentul nu e luat în considerare. Abia după ce expansionismul rusesc devine o realitate stridentă, occidentalii renunţă la poziţia conciliantă faţă de URSS. Astfel, la 5 martie 1946, într-un discurs care va deveni celebru, ţinut la Fulton, Churchill se referă deschis la ameninţarea sovietică. El cere o acţiune neîntârziată a Occidentului pentru a stăvili expansionismul stalinist. La 17 iunie 1947, Truman trasează, într-un discurs la Princeton, liniile directoare ale doctrinei cu acelaşi nume. El anunţă că Statele Unite ale Americii nu pot să dezamăgească ţările care luptă pentru a-şi apăra libertatea şi independenţa. SUA se angajau să susţină statele ameninţate de ruşi, cu condiţia ca acestea să nu fi căzut deja sub influenţă sovietică. Doctrina Truman viza abandonarea ţărilor deja ocupate, îndreptându-şi atenţia către stăvilirea expansionismului rusesc. Doctrina „îndiguirii”, care va domina politica occidentală timp de câteva decenii, până la prăbuşirea comunismului, îşi găseşte temeiul teoretic într-un articol celebru, semnat în revista „Foreign Affairs” din iulie 1947, de către George Kennan, universitar de la Princeton, fost consilier al Ambasadei americane la Moscova, numit de către Truman şeful serviciului de Planificare Politică al Departamentului de Stat. În articolul său, George Kennan scria:
„Este limpede că elementul principal al oricărei politici a Statelor Unite faţă de URSS trebuie să fie o stăvilire, o îndiguire pe termen lung, calmă, dar fermă şi vigilentă a tendinţelor expansioniste ale Rusiei (…) pentru a opune ruşilor o contraforţă inalterabilă în orice punct în care ei ar arăta semnele voinţei de a împiedica asupra intereselor unei lumi pacifice şi stabile”.

George Kennan are în articolul său o profeţie care ne face să ne tulburăm azi, după prăbuşirea comunismului:
„Cine poate spune cu siguranţă că puternica lumină care străluceşte de la Kremlin asupra popoarelor nesatisfăcute din lumea occidentală nu este puternica strălucire a unei constelaţii deja în declin? (…). Rămâne posibilitatea că puterea sovietică poartă în ea germenii propriei sale decadenţe”.

Transpunând în practică această politică de „îndiguire”, Congresul american aprobase, la 12 martie 1947, propunerea preşedintelui Truman de a acorda Turciei şi Greciei un ajutor de 400 milioane de dolari şi de a trimite în aceste ţări personal civil şi militar.

Ani de politică a „îndiguirii”

Politica de apărare a propriei sfere de influenţă în faţa expansionismului rusesc își va pune amprenta asupra tuturor marilor decizii occidentale din următoarele decenii. În virtutea ei se va lansa Planul Marshall, se va constitui Pactul Nord-Atlantic și Consiliul Europei, se va înfiinţa podul aerian pentru a sparge blocada Berlinului de Vest impusă de către sovietici, se vor trimite trupe în Grecia și Coreea. Timp de decenii, occidentalii au trăit sub semnul ameninţării comunismului rusesc. Atât politica lor internă, cât și cea externă a fost marcată profund de spectrul extinderii sovietice dincolo de hotarele sferelor stabilite de Yalta. Pe plan intern, de exemplu, politica stăvilirii a dus la izolarea treptată a partidelor comuniste. Ele au fost înfăţişate drept agenţi ai imperialismului rusesc.

Pe plan extern, ameninţarea comunistă a ţinut blocul occidental în unitate și solidaritate. Orice tendinţă de ieşire de sub protectoratul SUA era contracarată prin teza că, astfel, blocul occidental slăbeşte și devine vulnerabil în faţa ruşilor. Sub acest semn a fost posibilă concilierea istorică dintre Franţa și Germania. În faţa pericolului comun, cele două adversare tradiţionale au fost obligate să se unească. Politica „îndiguirii” a dat posibilitatea ieşirii SUA din izolaţionismul tradiţional. Liderii de la Casa Albă au explicat poporului american intervenţiile în diferite zone ale lumii prin necesitatea de a descuraja extinderea sovietică. Toate elementele fundamentale ale Pactului Nord-Atlantic au fost influenţate de teza potrivit căreia această organizaţie e menită să apere democraţia occidentală. Deși, din punct de vedere oficial, se referea la ţările occidentale membre, Consiliul Europei a vizat în realitate respectarea democraţiei în fostele state comuniste.

Atitudinea faţă de ţările din Europa Centrală și de Est a stat și ea sub semnul politicii de confruntare cu Uniunea Sovietică. Occidentalii s-au străduit pe toate căile să încurajeze disidenţa unor ţări faţă de Moscova. Nu altfel se explică simpatia faţă de regimul lui Tito sau faţă de cel al lui Ceauşescu. Împărţirea lumii în două şi-a spus cuvântul şi în poziţia faţă de popoarele din fostele ţări comuniste. Guvernele occidentale, diferitele organizaţii democratice şi-au axat politica pe simpatia faţă de aceste popoare, pe sprijinirea lor în lupta împotriva dictaturii.

Efectele unei percepţii anacronice

Evident, prăbuşirea comunismului a făcut anacronică politica de peste 40 de ani a Occidentului. Prin destrămarea Uniunii Sovietice, prin instalarea democraţiei în ţările Europei Centrale şi de Est a dispărut definitiv pericolul expansiunii comuniste. Lumea şi Europa nu mai sunt divizate. Statele Unite găsesc cu greu argumente pentru a mai interveni în diferite puncte ale globului. Existenţa NATO – cel puţin în formula sa tradiţională – e pusă la îndoială. La fel şi existenţa Consiliului Europei. S-ar fi cerut, desigur, o adaptare rapidă a Occidentului la noua realitate istorică.

Din nefericire, acest lucru nu s-a produs. Aproape fără să-şi dea seama, Occidentul continuă să judece lumea în termenii războiului rece. S-a spus mereu, din 1989 încoace, că în fostul lagăr de democraţie populară persistă mentalităţile perioadei anterioare. Acelaşi lucru se poate susţine şi despre Occident. Oricât s-ar strădui, Vestul continuă să stea sub semnul politicii bazate pe apărarea în faţa expansionismului comunist. Europa nu mai e de mulţi ani împărţită în două, dar, cu toate acestea, Occidentul tratează mai departe cealaltă jumătate a Europei ca pe o parte deosebită de cea vestică. De aici, abordarea fostelor ţări comuniste ca nişte rude sărace ale Vestului, rude care trebuie să stârnească compasiunea.

Discrepanţa dintre realitate şi continuarea politicii anterioare a aruncat Occidentul într-o veritabilă criză. Americanii discută deja posibilitatea întoarcerii la izolaţionismul lor tradiţional. Marile puteri europene, simţind că nu mai au nevoie de SUA, caută, prin diferite mijloace, să-şi asigure locul de lideri ai continentului. E aici o concurenţă surdă nu numai între Europa şi America, dar şi în interiorul Europei. NATO, organizaţie fundamentată pe stăvilirea expansionismului rusesc, îşi caută noi obiective. Mult mai suplu, Consiliul Europei s-a adaptat la noua realitate, transformându-se dintr-un club al democraţiilor într-o şcoală a democraţiei. Trecute la pluralism şi economia de piaţă, ţările Europei de Est riscă să devină concurente, în plan politic şi economic, ale ţărilor occidentale. Europa de Vest nu e pregătită pentru această nouă situaţie.

Criza politică fundamentală pe care o traversează Occidentul trebuie să fie un adevăr de luat în seamă în întreaga Europă de Est şi Centrală. Toate ţările din această parte a lumii îşi îndreaptă privirile către Occident. E însă Occidentul suficient de puternic şi suficient de sigur pe sine pentru a fi un punct de sprijin? E o întrebare al cărei răspuns depinde de rapiditatea cu care Vestul va reuşi să se adapteze la realitatea istorică de după prăbuşirea comunismului.


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

12 comentarii la Gîndul de duminică, 15 aprilie 2018

  • Singurul lucru demn de urmarit la Occident in urmatorii ani va fi inaltimea si dispunerea minaretelor in curtea vechilor foste catedrale. Sper doar ca moscheea Al Notre Dame va avea macar patru! :mrgreen:

  • Măcar să se decidă mai repede, căci se ‘lucreaza’ la acoperișurile turlelor catedralei neamului ! Le facem ascuţite si-am … rezolvat problema !

  • Heeey, I’ve been back !!!
    Tocmai mi-am cumpărat un BMW JS5, decapotabil, așa ca sa mă ‘dau’ … jmeker !
    Abia aștept s-o invit pe Jeanette la o plimbare !

  • Vniimaievî, vniimaievî !
    Rușii au invadat ‘Fakebook-ul’ și Twitter-ul cu conturile a peste 3000 de trolli !
    Drept răzbunare faţă de … ‘evenimentele recente’ !!!

  • Domnule Ion Cristoiu, cu adevarat ati grait. Ce aduce “occidentul” Romaniei: coca cola, “macodonaldo”, blugi, prostitutie si multa prostie. Care era mancarea saracului in Romania? Scrumbia, maslinele, branza cas, cateva rosii si o franzela alba. In magazinele americane de top sunt prezentatori de alimente, babe si mosnegi (nu au pensie) care iti servesc pentru a gusta niste minuscule bucati de branza, carne, carnati, cu un gust metalic si modificate genetic. Nu mai vorbesc despre painea americana care are in compozitia ei par de chinezoaica, pentru a fi elastica (guvernul american al agriculturii), oule care sunt cancerigene, consumate intr-o veselie de prostimea de aici, apa purificata, nicidecum naturala, laptele “organic”, un fel de apa colorata cu zahar de peste 12% si multe alte nenorociri, nemaivorbind de uciderea copiilor in scoli…

    • Nu te pune nimeni să rămâi in România, dacă nu-ţi place !!!!➡
      Bachiararfimaibinesapleci !!! (sic!)

      • Verdict de idiot rasist. ADN-ul meu arata ca sunt 100% roman adevarat, fara nicio picatura de sange de la alte populatii, cu ancestors pe linie materna de peste 45 de mii de ani. Am “document” mai animalule, vorba lui Iiescu, al tau. Ramai tu cu satra ta in Romania ca eu sunt cetatean american de mult. Apropos, la Costco se gaseste branza din Bulgaria, mai “bulgaru”. Oricum, multi idioti sunt in RRomanica.

    • Păcat de nick-ul tău, labarule !

      • Jana, ai lasat chat-ul de pe net si te-ai apucat de jignit. Pentru tine si numai pentru tine, Jano: centura Europei are un numar de peste o suta de mii de romance; multe curve pline de boli si de prostie. Cat ceri pentru un nr.?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *