Gîndul de duminică, 17 mai 2015

Mihai Tatulici, în Memoriile sale, despre Adrian Sârbu, „unul din cei mai mari oameni de televiziune din istoria acestei țări”

Ziariștii de la Gândul au sărbătorit în scris aniversarea a zece ani de la apariția ziarului.
Cu acest prilej, distinșii au spus multe vorbe frumoase despre ei înșiși, felicitîndu-se reciproc și urîndu-și la mai mare și la mai tare.
Dacă nu mă înșel cumva, nu s-a scris în ziar, la această aniversare, nici un rînd despre Adrian Sârbu, cel fără de care Gândul ar fi rămas un simplu proiect.

Adrian Sârbu a cumpărat proiectul și a investit bani în el (cînd a făcut asta, ziarul nu se afirmase spectaculos, ca să se poată spune că un om de afaceri mirosise o îmbogățire rapidă), dar mai ales l-a coordonat strălucit și în strategia editorială, deoarece, așa cum am mai scris, Adrian Sârbu e înainte de toate un om de presă.

Nu știu motivele pentru care simpaticii și talentații ziariști de la Gândul n-au zis nimic despre contribuția lui Adrian Sârbu la posibilitatea ca ei să sărbătorească zece ani de apariție a ziarului.
Poate că n-au vrut să se creadă că fac plecăciuni patronului, deși, repet, Adrian Sârbu nu e un simplu patron.

Adrian Sârbu e într-un infinit și nedrept arest preventiv.
Poate ziariștii de la Gândul, susținători înflăcărați ai arestării, ba chiar și ai ghilotinării corupților, care nu-i lasă pe ei să-și încaseze leafa, au socotit că numele lui Adrian Sârbu e odios într-un ziar de luptă necurmată împotriva corupției.

Mă amărîse nițel uitarea voită a lui Adrian Sârbu la serbarea de la Gândul.
Mi-a mai trecut citind, pentru a scrie despre el un text, primul volum, Cum am ajuns acolo, din Memoriile lui Mihai Tatulici, intitulate Singur între veacuri, volum dat la tipar și programat să fie lansat vineri, 22 mai 2015, la ora 12, la Institutul Cultural Român.

Deși Mihai Tatulici s-a despărțit de Adrian Sârbu în termeni reci, cum el însuși scrie, totuși, în carte, nu poate să nu recunoască locul și rolul fondatorului Pro tv în istoria presei noastre:
„Chiar dacă am demisionat de la Pro TV la sfîrșitul lui 1999 și m-am despărțit de Adrian în relații reci de-a binelea, trebuie să recunosc, cu mare plăcere, că am lucrat cu unul din cei mai mari oameni de televiziune din istoria acestei țări.
Aud tot felul de vorbe despre cum a făcut cu banii, cum l-a păcălit pe Lauder (proprietarul C.M.I., deci și al Pro TV, pe atunci), cum s-a fofilat cu impozitele, știu din propria experiență cît de greu plătea colaboratorii (ca întîrziere, nu ca valoare absolută, pentru că dădea onorarii mari), dar eu nu vorbesc de Sârbu ca patron sau ca C.E.O, ci de Adrian ca om de televiziune.
Avea (și are, tot că n-a murit!) talent, avea intuiție, era cu zece ani înaintea tuturor: arătați-mi un al doilea om de televiziune în România care-și forma publicul cu o viziune de mai mult de 30 de ani. Nici cînd la noi au apărut televiziunile de știri (azi avem vreo 5, să mori de rîs) Pro TV nu s-a clintit din poziția de lider național de audiență. Cei care se uitau acum aproape 20 de ani la „Generația Pro“ sînt și azi telespectatorii Pro TV-ului. Și nu vor pleca nici în următorii zece ani. Sînt captivi. Ăsta e Adrian Sârbu, cu toate isteriile lui, cu toate femeile lui, cu toate hachițele lui. Iar eu mor de plăcere să văd și să lucrez cu oameni adevărați. În preajma lor contează proiectul, nu persoana, și asta n-au înțeles ani de zile nici mulți din colegii mei. Un program TV de zece ani folosește sute de oameni, care intră în proiect, lucrează și pleacă mai departe. Așa e viața. Proiectul însă trebuie întreținut, crescut, fi nișat, optimizat, indiferent cîți stau sau pleacă. La televiziune, proiectul contează, nu lucrătorul. De aia, și azi, Pro TV e unicul lider național de audiență, nemișcat din prima zi, din 1 decembrie 1995. De aceea trebuie să învățăm să respectăm, măcar cît trăim, fondatorul, inițiatorul, creatorul a ceva unic.”